Eu nu strivesc o rola de minunea lumii Poezia Eu nu strivesc o rola de minunea lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă, alături de Testament de Tudor Argezi și Joc secund de Ion Barbu. Poezia deschide volumul de debut Poemele Luminii și are rol de manifest literar. Dacă Argezi punea în centru artei sale poetice problema limbajului și a cuvintelor potrivite, Blaga accentuează raportul dintre poet și lume și dintre poet și creație. În această poezie, autorul face distinția între cele două tipuri de cunoaștere teoretizate în lucrarea sa Cunoașterea Luciferică, 1933. Cunoașterea paradisiacă este cunoașterea de tip rațional, care reduce misterul lumii prin intermediul logicii și al intelectului.
În schimb, cunoașterea luciferică este bazată pe intuiție, pe imaginație, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaștere de tip poetic. În creația autorului se observă în mod clar opțiunea pentru al doilea tip de cunoaștere. În poezia Eu nu strivesc o rolă de minune a lumii, rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potența prin trăirea interioară și prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfățișează. Rolul poeziei este acela ca prin mit și simbol, elemente specifice imaginației, creatorul să pătrundă în tainele universului, sporindu-le.
Creația este un mijlocitor între eu și lume, care nu reduce însă misterul cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi, ci pentru a sugera. Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului, conform cărea cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală.
Poezia este scrisă sub formă a unei confesiuni lirice în care Lucian Blaga Adoptă formula lirismului subiectiv sub linia de atitudinea poetică transmisă în mod direct și prin mărcile lingvistice ale subiectivității. Pronumele personale la persoana întâi singular, eu, care se repete de cinci ori pe parcursul poeziei, adjectivul posesiv la persoana întâi, mea, verbele la persoana întâi, nu strivesc, nu ucid, întâlnesc, sporesc, îmbogățesc, iubesc. Titlul Titlul include o metaforă revelatorie, corola de minunea lumii, care semnifică ideea cunoașterii luciferice. Corola de minunea lumii, imaginea perfecțiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina. Incipitul Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relație de sens cu versurile care încheie arta poetică.
Eu nu strivesc corola de minunea lumii, căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte. Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal, eu, atrage atenția asupra ipostazei eului liric, care este un eustihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se sublinează poziția pe care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii el refuzând să le cunoască în mod rațional fapt exprimat prin verbul la forma negativă, nu strivesc. Ideea se menține pe parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative, nu ucid, sporesc, îmbogățesc, iubesc. Poezia este alcătuită din trei secvențe poetice, prima și ultima aflându-se într-o relație de simetrie, deoarece amândouă descriu poziția poetului în legătură cu creația și misterul.
Se remarcă însă și relația de opoziție dintre aceste două secvențe și a doua, care îi include pe creatori care se folosesc de cunoașterea paradisiacă, Lumina Altora. Prima secvență oferă o definiție a creației, poezia însemnând pentru blaga intuirea în particular, eu nu strivesc, a universului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică față de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă, nu strivesc, nu ucid.
Euliric refuză cunoașterea paradisiacă, rațională, a misterului, care ar duce de fapt la dispariție acestuia. Drumul creației pe care și-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv, care exprimă tocmai ideea de opțiune, calea mea. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore simbol, care se referă la temele creației blagiene, în flori, în ochi, pe buze, ori morminte. Florile simbolizează viața, efemeritatea, dar și frumosul, ochii, cunoașterea, contemplarea poetică a lumii, buzele, iubirea, dar și rostirea poetică, iar mormintele, moartea, eternitatea.
Două teme care au fost asociate de toți poeții cu misterul, datorită imposibilității de a le cunoaște integral. A doua secvență este construită pe relația de opoziție dintre opțiunea poetului și opțiunile altor scritori în ceea ce privește revelarea misterului. Această opoziție semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică. Diferența dintre cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului de către pronumele personal eu, adjectivul pronominal posesiv mea, lumina mea și adjectivul nehotărât adjetivul meu. altora, lumina altora.
Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului poemele luminii, simbolizează cunoașterea. Cele două tipuri de cunoaștere sunt redate prin asocierea acestor elemente de opoziție cu verbe sugestive care le pun și mai bine în evidență. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns, în timp ce euliric blagian sporește a lumii taină. Nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții. Elementele care țin de mister, de imaginarul poetic, sunt sugerate de alte cuvinte simbol, care fac parte din câmpul semantic al misterului.
Nepătrunsul ascuns, epitet metaforic, inversiune. Adâncim de întuneric, metaforă. A lumii taină, taina nopții, metaforă.
Întunecata zare, epitet inversiune. Largi flori de sfânt mister. Epitete metaforice Nențeles, nențelesuri și mai mari Crezul poetic este reluat în ultima secvență aflată în relație de simetrie cu prima.
Finalul are un rol concluziv. Folosirea conjuncției căci nu este întâmplătoare, în care poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte. Cunoașterea poetică este atât un act de contemplație, așa cum reiese din ultimele două versuri ale celei de-a doua secvențe, se schimbă în înțelesuri și mai mari, sub ochii mei, cât și un act de iubire, căci eu iubesc.
Concluzie. Eu nu strivez cu o rolă de minune a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă deoarece se pune problema relației dintre poet și lume și mai ales dintre poet și creație. Creație are rolul unui intermediar între eu și lume.
Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii, ci să le dea o nouă semnificație. Să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La Blaga, ca și la celălalt scritor modern, cuvântul poetic nu înseamnă, nu numește lucrurile, ci le sugerează. Nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare. Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia.
Versurile au măsuri diferite, se anulează rima. folosindu-se versul liber.