Cunoașterea anatomiei și fiziologiei omului este esențială pentru a înțelege corpul uman. Anatomia și fiziologia se referă la nivelurile de organizare a corpului uman și la modul în care funcționează acesta. Funcțiile corpului uman depind de structura sa.
În același timp, structura organismului oferă indicii despre funcțiile pe care le îndeplinește. Și avem ca exemplu... plămânii, care sunt alcătuizi din milioane de saci alveolari cu pereți extrem de fini. Această alcătuire permite ca la nivelul plămânilor să se realizeze schimbul gazos dintre oxigen și dioxidul de carbon. Așadar, reținem faptul că anatomia se referă la nivelurile de organizare a corpului uman, iar fiziologia la modul în care funcționează acesta.
Plămânul este un organ implicat în schimbul dintre oxigen și dioxidul de carbon. Anatomia și fiziologia au la rândul lor mai multe subdiviziuni. De exemplu, anatomia are ca primă subdiviziune anatomia macroscopică. Macro înseamnă mare.
Aceasta studiază structurile corpului care sunt vizibile fără microscop. În schimb, anatomia microscopică, micro înseamnă mic, sau histologică se ocupă cu studiul celulelor. țesuturilor și organelor vizibile doar cu ajutorul microscopului. Anatomia dezvoltării sau embriologia se ocupă cu dezvoltarea individului de la stadiul de ou fecundat până la adult.
Fiziologia are ca primă subdiviziune citologia, care reprezintă studiul celulelor și al funcțiilor acestora. Este amintită de asemenea și neurofiziologia, care studiază funcția nervoasă. fiziologia renală, care studiază sistemul excretor și funcțiile acestuia, și fiziologia reproducerii, care studiază organele reproducătoare, dar și metodele de reproducere.
Vom discuta acum despre niveluri de organizare structurală. Corpul uman prezintă câteva niveluri de organizare structurală. La cel mai simplu nivel, corpul uman este compus din atomi.
Atomii sunt la rândul lor particule electronomicroscopice de materie. Atomii sunt unități ale elementelor, precum oxigenul, carbonul, azotul sau sodiul. Atomii se combină între ei pentru a forma molecule.
Dintre moleculele importante din corpul uman amintim apa, clorura de sodiu, proteinele, glucidele și lipidele. Am atașat o imagine. cu molecula de apă, pentru a observa că ea este formată din 2 atomi de hidrogen și 1 atom de oxigen.
De asemenea, clorura de sodiu este formată dintr-un atom de sodiu și un atom de clor. Proteinele, glucidele și lipidele sunt formate, la rândul lor, din mai multe elemente, ele fiind niște molecule mai complexe. Această imagine este o imagine preluată chiar din manualul vostru. Și vom discuta așadar despre fiecare nivel, de la cel mai mic, și anume atomul, la cel mai mare, și anume corpul uman.
Vom continua acum să vorbim despre celulă. Asocierea mai multor molecule între ele dă naștere următorului nivel de organizare, și anume celula. Ea este unitatea fundamentală a organismelor vii. Ea conține structuri subcelulare și aici amintim. nucleul, mitocondria, ribozomii și lizozomii, despre care vom vorbi în detaliu în capitolul 3. Exemple de diferite tipuri de celule avem chiar în această imagine preluată tot din manual, și anume, celula nervoasă, musculară, care la rândul lor pot să fie, de exemplu, neuroni sau celule gliale, ca celule nervoase, musculare, putem avea celulă musculară netedă, Celulă musculară striată sau celulă cardiacă.
Sang-vină, fiecare având structură și funcție unică. Următorul nivel de organizare este țesutul. Acesta reprezintă un grup de celule cu structură similară care funcționează împreună și îndeplinesc aceiași funcție.
Vom vorbi pe parcurs despre țesuturi. Organismul are patru tipuri principale. Țesutul epitelial și aici avem ca și exemplu epidermul pielii.
Țesutul conjunctiv, de exemplu sângele și țesutul osos. Țesutul muscular și nu, în ultimul rând, țesutul nervos. Fiecare tip de țesut are un rol unic în organism. De aici reținem faptul că, într-un țesut, celulele funcționează împreună și îndeplinesc aceiași funcție.
Nivelul imediat superior de organizare este organul. Un organ este compus din două sau mai multe tipuri diferite de țesuturi. Și avem aici menționat stomacul.
Este un organ compus din țesut epitelial, muscular, nervos și conjunctiv. Un organ funcționează ca un centru anatomic și fiziologic specializat pentru anumite activitate. De exemplu, stomacul este un organ implicat în digestie.
La fel cum am văzut și în imagine, în cea de dinainte, am avut un ficat. Ficatul, la rândul lui, este format din mai multe tipuri de țesut. Avem țesutul care intră în componența căilor biliare, cel care intră în componența stromei, apare în chimului, dar și a vaselor de sânge care străbat ficatul.
Nivelul final de organizare structurală este sistemul de organe, compus din mai multe organe cu funcții complementare. Exemple de astfel de sisteme avem sistemul digestiv, respirator, nervos și circulator. Fiecare are funcție diferită, dar împreună au o funcție comună, am putea zice.
Sistemele funcționează împreună formând organismul, iar organismul este, în final, cel mai înalt nivel de organizare. Așadar, reținem faptul că stomacul este compus din sesut epitelial, muscular, nervos și conjunctiv. În acest tabel se află toate sistemele de organe întâlnite în corp și le vom discuta pe rând.
Primul este tegumentul. Rolul tegumentului este de a acoperi și proteja corpul. Ca și componente majore avem piele, păr, unghii și glandele sudoripare. Ulterior avem scheletul.
Rolul acestuia este de a proteja corpul și de a oferi suport pentru locomoție și mișcare, componentele majore, oase, cartilaje și ligamente. Sistemul nervos are rolul de a primi stimuli, de a integra informațiile și de a coordona funcțiile organismului. Ca și componente avem creierul, măduva, spinării, nervii și organele de simț.
Vom discuta la sistemul nervos despre toate acestea. Sistemul endocrin are rol. în a coordona și integra chimic activitățile organismului. Vom vorbi imediat despre rolul insulinei și glucagonului în homeostazia glucozei, ca și componente majore, hipofiză, glande suprarenale, tiroidă și alte glande.
Spre exemplu, placenta este un organ endocrin temporar. De asemenea, testiculele și ovarele care sunt implicate în reproducere, vom vedea imediat. Sunt implicate și ele cu un rol endocrin în sistemul endocrin. Sistemul muscular realizează mișcarea corpului.
Avem aici ca și exemple mușchii striați, neted și mușchiul cardiac, formate de asemenea din țesut muscular, striat, neted și cardiac. Sistemul digestiv are rol în digestie și absorpție. Amintim ca și componente majore dinții, glandele salivare, esofagul, stomacul, intestinele, ficatul și pancreasul. Aici vom diferenția organele care intră în alcătuirea tubului digestiv și anume cavitate bucală, esofag, stomac, intestine și glande salivare, ficat și pancreas, care sunt glandele anexe ale tubului digestiv.
Ele au rol în a secreta sucurile digestive fără de care digestia nu poate avea loc. Sistemul respirator are rol în a absorbi oxigenul și a elimina dioxidul de carbon din sânge, dar și din alveole. Vom vedea la capitolul aferent.
Organele implicate în această funcție sunt plămânii cu cel mai major rol, faringele, trahea și alte căi aeriene, de exemplu bronchile. Sistemul circulator transportă celule și substanțe prin organism. Celulele pe care acestea le transportă sunt, de exemplu, hematii, leucocite, trombocite, dar putem avea, de exemplu, și celulele maligne, care au tropism pentru sistemul circulator, adică o celulă malignă intră în torentul sanguin și poate metastaza într-o altă parte a corpului cu ajutorul vaselor de sânge sau vaselor linfatice. Iar substanțele pe care arborele circulator le transportă sunt mai mult substanțe nutritive, medicamente sau chiar și hormoni. Componentele majore sunt reprezentate de inimă, vasele sangvine, de sângele care este în vase și de structurile linfatice.
Sistemul imunitar interacționează cu agenți străini, are rolul de a elimina agenții străini într-un mod direct, prin fagocitoză sau prin formarea de anticorpi împotriva agenților străini, cu apariția reacțiilor alergice sau alte reacții pe care le vom discuta în capitolul destinat acestui subiect. Avem ca și componente majore linfocitele T, B, macrofagele, dar și structurile linfatice. Sistemul urinar are rol în a îndepărta deșeurile metabolice din curentul sanguin, componentele majore, rinichi, vezică urinară și căile urinare asociate. Componenta majoră a acestui sistem este rinichiul, vezica urinară are mai mult rol de a depozita, iar căile urinare, după cum le spune și numele, sunt mai mult niște conductori. prin care circulă urina.
Iar în ultimul rând avem sistemul reproducător, cu rol fiziologic de a produce celulele sexuale și componentele majore, testiculele și ovarele, despre care am aflat că sunt și organe endocrine. Vom discuta acum despre caracteristici ale organismului uman și poate cea mai laborioasă parte a acestui capitol. Organismul uman, ca și celelalte viețuitoare, are câteva caracteristici care îl diferențează de tot ce e lipsit de viață. Aceste caracteristici permit celulelor să își desfășoare activitățile necesare creșterii și supraviețuirii.
Și vom vorbi acum despre metabolism, ca și prima caracteristică importantă. Acesta reprezintă suma tuturor proceselor chimice care se desfășoară în organism. Acesta se împarte în două subcategorii. Catabolismul, care reprezintă descompunerea materii organice cu producere de energie, iar anabolismul reprezintă sinteza de matrice organică și această sinteză necesită energie.
Procese vitale, precum digestia, respirația, circulația și excreția, sunt adaptate să furnizeze materie primă metabolismului și de asemenea să îndepărteze produsii de degradare a acestuia. Procesele vitale înseamnă procese fără de care viața nu ar putea exista. Așadar, reținem faptul că catabolismul și anabolismul sunt procese metabolice. În greacă, kata înseamnă în jos, iar baleină înseamnă a arunca. Astfel, din molecule complexe, se formează molecule simple și energie.
Iar ana în greacă înseamnă în sus, balen înseamnă a arunca. Prin anabolism înțelegem că moleculele simple împreună cu ATP-ul, adică energia, vor forma molecule complexe. Mișcarea și alte funcții Mișcarea este o funcție importantă, este rezultatul contracției.
celulelor musculare. Ea poate fi voluntară sau involuntară. Cea voluntară apare la nivelul musculaturii scheletice, iar involuntară, mușchiul cardiac.
Oasele și cartilajele, împreună cu mușchii, ajută la realizarea mișcării. O altă funcție este creșterea. Se referă la creșterea în dimensiunea corpului.
Este procesul prin care un organism primește substanțe din mediul înconjurător, de exemplu prin alimentație, și poate să își mărească masa. Așadar, ținem. Mișcarea voluntară este realizată de mușchii striați, mișcarea involuntară este realizată de mușchiul cardiac, oasele, cartilajele și mușchii au rol în mișcare. A patra funcție este conductibilitatea, despre care vom vorbi la capitolul Sistemul nervos. Aceasta se referă la proprietatea unor celule de a recepționa și de a transmite, dintr-o parte în alta corpului, un anumit stimul.
Această caracteristică aparține celulelor nervoase și musculare. Am atașat aici o imagine din carte de la capitolul Sistemul nervos, în care se observă că receptorii cutănați preiau stimulul dureros, îl transmit la măduvă, îl integrează, iar printr-un neuronefector, informația ajunge la mușchi, care se va contracta și astfel va proteja piciorul sau receptorul cutănat de durere. O altă funcție importantă a organismelor vii este reproducerea. Aceasta reprezintă capacitatea organismului de a procrea. Aceasta se referă la formarea de noi celule pentru creștere, reparare sau înlocuire sau producerea în totalitate a unui nou individ.
Mai exact se referă la turnover-ul unui țesut sau la procreere în sine, formarea unui nou individ. Reproducerea umană implică produsele de spermatozoi și ovule și în cele din urmă este nevoie ca acestea două să se contopească pentru a forma un ovul fecundat, din care ulterior se va dezvolta un nou individ. Această formă de reproducere este cunoscută sub numele de reproducere sexuată. Este diferită de reproducerea asexuată, care constă în diviziunea unei singure celule.
Reproducerea asexuată are ca rezultat formarea a două celulefice identice și se întâlnește de obicei în procesele de creștere și reparare. Vom vorbi chiar acum despre ea. În această imagine se observă tornovărul epidermului sau descomarea epidermului. În aproximativ 14 zile, din stratul bazal, care este cel mai profund strat, Se vor diferenția pe rând toate celelalte straturi ale epidermului.
În ultima zi are loc descoamarea prin formarea unor lambouri de cheratină de la nivelul stratului cornos. Practic celulele își pierd treptat nucleul până rămâne doar o lamă fină de cheratină. Alte caracteristici ale viețuitoarelor includ excitabilitatea.
Reprezintă răspunsul organismului la un stimul intern sau extern. Și de asemenea este menționat aici și excreția, este procesul de îndepărtare a produsilor de degradare ai organismului. Dar vom discuta despre aceste două caracteristici, pentru că fiecare vor fi studiate în capitole separate.
Așadar, reținem faptul că mișcarea, creșterea, conductibilitatea, reproducerea, excitabilitatea și excreția Sunt principalele caracteristici ale viețuitoarelor. Homeostazia Homeostazia este reprezentată de totalitatea proceselor care contribuie în organismul uman pentru a menține mediul intern în limite normale, chiar dacă mediul înconjurător prezintă modificări. Implică menținerea relativ constantă a mediului chimic și fizic în celule și în organism. Apa Substanțele nutritive și oxigenul sunt compuși chimici. Aceștia sunt necesari menținerii homeostaziei.
Menținerea constantă a presiunii atmosferice, dar și a temperaturii, sunt cerințe fizice necesare homeostaziei. Organismul se află în homeostazie când nevoile celulelor sunt satisfăcute și funcțiile se desfășoară normal, pentru că știm foarte bine fiecare celulă. Are funcția ei. Dacă nu există acest echilibru între toate substanțele la nivel celular, aceasta nu își va putea desfășura normal funcțiile.
Toate sistemele de organe sunt implicate în menținerea homeostaziei, iar compoziția fluidelor din organism este menținută constantă tot timpul. Condițiile stresante, de exemplu boli, căldură, durere, lipsă de oxigen, vor determina un dezechilibru. al mediului intern cu afectarea ulterioară a homeostaziei.
Așadar, reținem faptul că Homeostazia este afectată de boli, căldură, durere și de lipsa de oxigen. Condițiile interne variază în mod constant și de aceea organismul este protejat împotriva extremelor prin sisteme de autoreglare. Noi le vom studia în cele ce urmează ca mecanisme de feedback. Mecanismele de feedback sunt implicate în trimiterea unor informații înapoi la sistem pentru a-i duce un răspuns.
Valoarea de referință a unui mecanism de feedback reprezintă o valoare normală a unui factor variabil, de exemplu temperatura. Când temperatura la nivelul corpului crește sau scade, prin aceste mecanisme de feedback, temperatura va fi modificată astfel încât mediul intern să-și mențină homeostazia. Un senzor sau receptor detectează orice deviere de la valoarea de referință, adică valoarea normală, iar un centru de control primește informații de la diversi receptori. Acest centru de control va integra și va stabili un răspuns necesar pentru a reveni la valoarea de referință.
În cazul temperaturii crescute sau scăzute, centrul de control este hipotalamusul. Ulterior, efectorii produc răspunsul, care readuce organismul la homeostazie. Feedback-ul negativ este mijlocul principal prin care organismul își păstrează homeostazia. Un mecanism de feedback negativ apare atunci când informația primită scade producția sistemului, astfel încât să aducă sistemul la valoarea lui de referință. Mai exact, avem o substanță în cantitate mult prea mare, iar prin feedback negativ, cantitatea de substanță va deveni mai mică.
Spre exemplu, Avem glicemia, care în momentul în care crește după o masă, adică după ce ne alimentăm, glucoza va stimula eliminarea insulinei din pancreas. Insulina favorizează intrarea glucozei în celule și astfel va scădea nivelul glicemiei. Glicemia înseamnă cantitatea de glucoză din sânge. Dacă glucoza din sânge va intra în celule. glucoza din sânge va fi mai puțină.
Astfel, nivelul scăzut al glucozei determină celulele secretoare de insulină să scade eliberarea de insulină și să mențină homeostazia. Adică, dacă avem mai puțină glucoză în sânge și valoarea de referință a fost adusă la normal, celulele secretoare se vor opri din a secreta insulină pentru a nu ajunge la hipoglicemie. Să vă explic mai clar. Prin alimente, noi ingerăm, de fapt, glucoză. Glucoza aceasta, la nivelul intestinului subțire, este absorbită și ajunge în sânge.
Este distribuită în organism prin capilarele sanguine sau în țesuturi, prin capilare, prin arborele circulator. Din sânge, glucoza intră în celule, dar până la o anumită limită. Când această limită este atinsă și, practic, celula nu mai poate să primească glucoză, Ce se va întâmpla? Se va secreta insulină sau ea deja este secretată, dar va fi eliberată de pancreas.
Insulina eliberată va acționa asupra glucozei, va deschide niște canale, nu intrăm în foarte mari detalii, dar toată distribuirea glucozei va fi axată mai mult pe organele de rezervă, mai ales ficat și mușchi. care stochează glucoza sub formă de glicogen. Dar ce se întâmplă dacă pentru celulă este nevoie de mai multă glucoză să-și desfășoare funcția și să aibă homeostazie?
Insulina nu va mai fi secretată, dar în schimb va fi secretat glucagonul, care la fel va acționa asupra nivelului de glucoză din sânge și mai ales asupra organelor care depozitează glucoza sub formă de glicogen. Ne amintim ficat și moșchi. Din fica și mușc va fi eliberată glucoza din forma sa de depozit, glicogenul, și astfel va crește glicemia, adică nivelul de glucoză din sânge.
Mecanismele de feedback pozitiv pot funcționa ca parte a unui mecanism general de reglare, astfel încât să producă un răspuns final specific, de exemplu coagularea sângelui sau nașterea, unde este nevoie de o creștere a cantității de hormoni. unei creștere a factorilor de coagulare pentru inducerea unui răspuns. Feedback-ul pozitiv determină devierea din ce în ce mai mare de la valoarea de referință până când se obține răspunsul dorit, de exemplu oprirea hemoragiei prin creșterea cantității factorilor coagulării sau expulzia fetală și a placentei prin creșterea hormonilor necesari acestui mecanism. Să vorbim acum despre termenii direcționali, un subiect care îi bântuie pe toți elevii.
Termenii direcționali sunt folosiți în anatomie, dar și în fiziologie pentru a arăta poziția părților corpului. Punctul de referință pentru toți termenii direcționali este poziția anatomică. Să vă explic puțin care-i faza cu poziția anatomică. Corpul este în ortostatism, adică în picioare, în poziție verticală. Privirea este înainte cu capul drept, picioarele apropiate, mai exact membrele inferioare trebuie să fie și ele drepte, nu trebuie să fie genunchi îndoiți, membrele superioare pe lângă corp și palmele înainte.
Nu ridicate și nu covorâte, ci pe lângă corp, cu policele orientați spre exterior. Policele este degetul mare de la mână. În poziția anatomică, fața anterioră a corpului este cea orientată spre partea din față acestuia.
Termenul anterior este adeseori înlocuit cu termenul ventral. Chiar dacă ventral se referă la partea abdominală a patrupedelor, fața posterioră se referă la partea din spatea corpului și acest termen poate fi înlocuit cu termenul dorsal. În corpul uman, termenul superior se referă la direcția orientată.
spre partea de sus a corpului sau înspre cap. De exemplu, nasul este situat superior față de gură sau osul frontal este situat superior față de osul maxilar. În loc de superior, sunt folosiți câteodată termeni cefalic sau cranial. Partea inferioară a corpului se referă la direcția orientată în partea opusă a capului sau spre partea de jos a corpului. Termenul caudal este o expresie alternativă, însă nu este des folosită în anatomia omului.
Aici aș contesta, pentru că eu am folosit foarte mult termenul acesta până acum, poate că va fi scos din folosință în următorii ani, dar este bine de știut. Întrucât coada este un organ ce nu apare la om. Ok.
De exemplu, abdomenul este situat inferior față de torace. Termenul medial se referă la o direcție apropiată de linia mediana corpului sau uneia dintre structurile sale. Nasul este situat medial față de ochi sau, de exemplu, nasul este situat medial față de urechi sau umbilicul este situat medial față de flancuri. Termenul lateral se referă la poziția îndepărtată de linia mediana. Ochii sunt situați lateral față de nas, flancurile sunt situate lateral față de ombilic.
Termenii ipsilateral și controlateral se referă la structuri aflate de aceeași parte a corpului, ipsilateral sau de parte opusă, controlateral. Și, de exemplu, colonul ascendent și vezica biliară sunt ipsilaterale, iar colonul ascendent și colonul descendent sunt situate controlateral. Alte exemple. Policele drept și indexul drept sunt ipsilaterale, dar policele drept și policele stâng sunt controlaterale. Ochiul drept cu ochiul stâng sunt controlaterali, mâna dreaptă cu ochiul drept sunt ipsilaterale.
Mare atenție! Medial folosim atunci când comparăm două structuri. Poziția anatomică acestora, de exemplu, nasul se află medial față de ochi, iar median îl utilizăm atunci când vorbim doar de structură, fără comparație, adică nasul este situat median. Punct.
Nasul este situat medial față de ochi. Este o comparație. Când spunem median, nu comparăm.
Când spunem medial, comparăm. Termenul proximal se referă la direcția orientată spre locul de atașare a unei extremități față de trunchi. Avem ca exemplu femurul. Acest este situat proximal față de trunchi, în schimb glesna este situată distal față de trunchi.
Termenul distal se referă la o parte situată la distal. față de locul de atașare al unui membru de trunchi. Glezna, distal față de femur sau glezna situată distal față de tibie.
Termenii superficial și profund se referă la o poziție situată mai aproape de suprafață, adică superficial, sau mai îndepărtată, adică profund. Pielea este superficială față de mușchi, inima este situată profund comparativ cu mușchii. Aici se referă la mușchii toracelui.
Aici este o imagine cu poziția anatomică și termenii direcționali pe care i-am discutat. Și aici avem un tabel cu un rezumat al termenilor și câteva exemple. Anterior, după cum am spus, se mai numește și ventral pentru că provine de la 4PD. Definiție.
Partea din fața corpului. sau orice este mai aproape de aceasta. Sternul, anterior față de inimă.
Și vă voi arăta în această imagine, care este o secțiune transversală. Noi, practic, privim acum din jos în sus. Sternul se află anterior față de inimă.
Posterior sau dorsal, tot un termen provenit de la patrupede, partea din spate a corpului sau mai aproape de aceasta. Esofagul este situat posterior față de trahee. O să vă arăt din nou o imagine.
Aici este tot o secțiune transversală, de jos în sus privim și se observă faptul că esofagul este situat posterior de trahee. Superior, cefalic sau cranial, dacă dorim să fim mai inteligenți, spre cap sau spre partea de sus a unei structuri. Inima este situată superior față de ficat. Inima este situată în cavitatea toracică, în mediastin, iar ficatul este situat în cavitatea abdominală sau în peritoneu. Inferior sau caudal, în partea opusă capului sau în partea de jos a unei structuri.
Caudal este tot un termen provenit de la patrupede. Stomacul este situat inferior față de plămâni, din nou. Stomacul este în abdomen, plămânii în torace. Medial, mai aproape de linia mediană a corpului sau a unei structuri. Ulna se află în partea medială a antebrațului.
Ulna este un os al antebrațului. O să discutăm la sistemul os-os. Lateral, la distanță de linia mediană a corpului sau a unei structuri. Plămânii sunt situați lateral față de inimă.
O să vedem... că atât plămânii cât și inima sunt componente ale cutiei toracice, inima intră în componența mediastinului. Am o imagine pe care o să o discutăm imediat.
Ipsilateral înseamnă de aceeași parte, controlateral de parte opusă. Și exemplele acestea le-am discutat înainte. Proximal, mai aproape de centură, distal, mai departe de centură, superficial, suprafața corpului, și profund la distanță de suprafața corpului.
Proximal, de exemplu, femurul proximal față de tibie, distal, falangele, distal față de carpiene, carpienele sunt oasele încheieturii pe care la fel le vom discuta la capitolul Sistemul osos, superficial, mușchii peretelui toracic sunt superficiali față de organele din cavitatea toracică și, de exemplu, Coastele sunt situate în profunzime față de pielea toracelui. Coastele sunt parte din cutia toracică. Vom discuta acum despre planuri. Planurile travesează corpul uman și oferă puncte de reper pentru organele acestuia.
Practic, cum v-am arătat și înainte, erau două secțiuni transversale, practic două planuri transversale prin care noi putem să vedem organele. Și astfel avem... Planul sagital, care este un plan vertical ce împarte corpul într-o parte dreaptă și una stângă.
Foarte interesant la acest plan sagital este că dacă trece prin mijlocul corpului, se numește mediosagital, și împarte corpul în două jumătăți egale, stânga, dreapta, și parasagital, care poate să treacă pe oriunde și împarte corpul în două jumătăți inegale, tot stângă și dreaptă, dar sunt inegale. Deci reținem, mediosagital, mijlocul corpului, jumătăți egale, parasagital, oriunde vertical prin corp, jumătăți inegale. Și aveți aici o imagine cu planul mediosagital.
Se repetă din nou informația. Trece prin mijlocul corpului, două jumătăți egale, dreapta, stânga. Planul parasagital trece pe oriunde prin corp. Am pus aici trei exemple. Poate să treacă distal de trunchi, de exemplu la nivelul mâinii, sau distal de linia medială, adică mai lateral.
și împarte corpul în două jumătăți inegale stânga-dreapta. Al doilea plan important este cel frontal sau coronal. Ca și planul sagital, este tot vertical, însă divide corpul într-o parte anterioară și una posterioară.
Planul frontal formează un ung drept cu planul sagital. Și avem aici o imagine cu planul frontal sau coronal, care împarte corpul în două jumătăți. Anterioară și posterioară. Să nu uităm astfel că îl formează un unghi drept cu planul sagital, care împarte corpul dacă este mediosagital în două jumătăți egale, dreapta-stânga, și dacă împarte corpul în două jumătăți inegale, se numește plan parasagital. Denumirea de plan coronal provine de la sutura coronală, care de altfel...
Putem considera că este străbătută de planul coronal, iar numele lor provine de la coronița de lauri a romanilor. Al treilea plan important este cel transversal sau orizontal, pe care vi l-am arătat și în secțiunile de mai devreme. Acest plan împarte corpul într-o parte superioară și una inferioară, nu neapărat egale, depinde la ce nivel trece. Organele secționate printr-un plan transversal, în vederea studiilor, sunt cunoscute ca secțiuni transversale, exact ce vorbeam mai înainte. Și avem aici o imagine cu planul orizontal sau transversal care împarte corpul în două jumătăți, superioară și inferioară.
Aici este o imagine din carte în care se observă din nou că planul mediosagital cu planul frontal se întrețaie în unghi drept și, de asemenea, planul sagital cu planul transversal. sau planul frontal cu planul transversal se întretaie în unghi drept. Vom vorbi acum despre cavități și regiuni ale corpului, care sunt foarte importante pentru anatomie și pentru raporturi.
Cavitățile corpului sunt zone ce conțin organele interne. Cele două cavități principale sunt cavitatea posterioră și cavitatea anterioră. Cea posterioară se află de-a lungul supraveței posterioare sau dorsale, ne amintim termen de la 4 PD, unde se subă în parte în cavitatea craniană, care adăpostește creierul, canalul rahidian, care adăpostește mânduva spinării.
Canalul rahidian este delimitat de vertebre. Vom discuta toate acestea la capitolul sistem osos. Așadar, reținem faptul că...
Cavitatea craniană și canalul rahidian formează cavitatea posterioară. Cea de-a doua este cavitatea ventrală, situată pe fața anterioară sau ventrală, din nou termen de la 4P, a corpului. Aceasta prezintă două subdiviziuni importante, cavitatea toracică și cavitatea abdominopelvină.
Cavitatea toracică este delimitată de coaste și mușchii pectorali. După cum am spus, coastele intră în alcătuirea cutiei toracice. Și această cavitate toracică se subîmparte într-o cavitate pleurală stângă și una dreaptă, pentru că avem doi plămâni, plămânul drept și plămânul stâng.
În fiecare dintre aceste cavități pleurale se găsește câte un plămân. Suplimentar, în cavitatea toracică o avem pe cea de-a treia cavitate, numită cavitatea pericardică. Este situată medial față de cavitățile pleurale.
Atenție, medial înseamnă aproape de linia mediană a corpului. Diferență dintre medial și median. Medial folosim la comparații, median doar la poziționare.
Cavitatea pericardică adăpostește inimă și este localizată într-o regiune numită mediastin. Așadar, reținem faptul că Cavitatea toracică și cavitatea abdominopelvină formează cavitatea ventrală. Deci avem o cavitate posterioră formată din canalul rachidian și cavitatea craniană și o cavitate ventrală care este formată dintr-o cavitate toracică și o cavitate abdominopelvină.
Mediasinul conține toate componentele cavității toracice. cu excepția plămânilor. În mediastin se găsesc inima, timusul, esofagul, trahea, bronchile și vasele sanguine și linfatice. Cavitatea pericardică este un spațiu îngust situat între foița viscerală și cea parietală a pericardului.
Acestea fiind membranele care învelesc inima. De asemenea, cavitatea pleurală este un spațiu îngust care are o foiță viscerală și o foiță parietală. Dar vom discuta atât despre cavitatea pericardică, cât și despre cavitatea pleurală în capitolele destinate plămânilor și inimii.
Așadar, reținem faptul că în mediastin avem inimă, timus, esofag, trahee, bronhi, vase sangvine și linfatice. Aici este tot o imagine din cartea voastră, pe care noi deja am discutat-o. Se observă cavitatea posterioară formată din cavitatea craniană și canalul rahidian și o cavitate ventrală formată din cavitatea toracică și cavitatea abdominopelvină.
La rândul ei, cavitatea toracică este formată din cei doi plămâni situați laterale mediastin. Ai să observă la fel cei doi plămâni înveliți de plăci. pleura viscerală și pleura parietală, iar în mijloc este sitoamediastinul, care conține de asemenea cavitatea pericardică și inima.
Cavitatea pericardică este căptușită de cele două foițe pericardice, viscerală și parietală, iar din jos se observă diafragmul, este mușcul care desparte doracele de abdomen și este tot de asemenea un mușchi implicat în respirație. Cavitatea abdominopelvină este separată de cavitatea toracică printr-un mușchi de mari dimensiuni cu formă de cupolă numit mușchiul diafragmatic, exact cum discutam. Cavitatea abdominopelvină este mai des întâlnită sub denumirea de cavitate peritoneală și conține organele interne abdominale, dar și pelvine.
În partea superioară, acesteia adică cavității peritoneale. Așadar, reține faptul că subdiviziunea abdominală conține stomacul, intestinele, splina și ficatul, practic o mare parte din organele implicate în digestie, plus splina care are un alt rol, și subdiviziunea pelviană care conține vezica orinară, organele reproducătoare și rectul. Diviziunile suplimentare ale cavității abdominopelvine determină nouă regiuni diferite. Este foarte important să le știți pentru că foarte multe dintre raporturi se referă la aceste diviziuni suplimentare.
Și începem cu regiunea ombilicală, care se află în centrul abdomenului. Regiunea epigastrică, epi înseamnă deasupra gastric, înseamnă deasupra stomacului. Practic, este regiunea de deasupra stomacului, care are proiecție. pe peretele abdominal și se localizează superior acesteia, adică superior de regiunea umbilicală. Regiunea hipogastrică, hipo înseamnă sub, gastric, la fel ca și înainte, sub stomac.
Se află imediat inferior față de regiunea umbilicală. Deci avem în centrul abdomenului regiunea umbilicală, superior regiunea epigastrică și inferior de regiunea umbilicală regiunea hipogastrică. Lateral de regiunea epigastrică se află hipocondrul stâng și drept, iar lateral de regiunea umbilicală cele două flancuri stâng și drept.
Lateral de hipogastrică. Găsim regiunile inghinale sau iliace stângă-dreaptă. Intersecția a două linii imaginare, una orizontală și alta verticală, în centrul cavității abdominopelvine, are ca rezultat delimitarea altor patru regiuni, cadranul superior drept și stâng, cadranul inferior drept și stâng, denumiri utilizate curent în practica clinică.
Și în această imagine se observă regiunea umbilicală situată în mijlocul abdomenului, deasupra acesteia regiunea epigastrică, sub aceasta regiunea hipogastrică, lateral de regiunea epigastrică stânga, hipocondru stâng și în partea dreaptă hipocondru drept. Lateral de regiunea umbilicală avem flancul stâng și flancul drept. Lateral de regiunea hipogastrică avem regiunea iliacă stângă și regiunea iliacă dreaptă. Membranele Pereții cavității abdominale, ventrale și organele abdominale sunt căptușite de o membrană fină, alcătuită tot așa de două foițe, numită membrană seroasă.
Deci, cum se numea la plămân pleură, iar la inimă pericard, aici se numește membrană seroasă. Această membrană este denumită astfel deoarece, între foițe, Conține o cantitate mică de lichid lubrifiant, numit lichid seros. Lichidul lubrifiant înseamnă că este un lichid care facilitează mișcarea, pentru că în abdomen, după cum ziceam, avem o mare parte din organele implicate în digestie.
În digestie este nevoie de motilitate la nivelul acestor organe. Ei, dacă nu am avea acest lichid, între aceste membrane s-ar produce o adeziune și astfel nu s-ar putea mișca. Acest lichid seros este secretat de membrana seroasă.
Acest lichid permite organelor să alunece cu ușurință pe pereții cavităților corpului, precum și între ele, fără frecare, exact cum spuneam. Foițele membranelor seroase se află foarte aproape una de cealaltă. În corpul uman există trei tipuri de membrane seroase.
Pleura, care căptușește cavitatea pleurală. pericardul care învelește inima și peritoneul care învelește unele organe abdominale și pelviene. De aceea, toate organele abdominale și pelviene care sunt învedite de peritoneu se numesc organe peritoneale, iar cele pe care peritoneul le acoperă doar pe fața anterioară se numesc organe retroperitoneale. Retro înseamnă în spate. Deci dacă peritoneul le acoperă pe fața anterioră, înseamnă că ele sunt situate în spatele peritoneului și de aceea ele se numesc retroperitoneale.
Ne putem imagina așadar că, din spre coloana vertebrală, spre conținutul abdomenului, toate organele peritoneale sau intraperitoneale intră ca într-un balon, de aceea am și atășat imaginea. Și, practic, ele sunt inglobate în ambele straturi, în ambele foițe ale peritoneului, atât cel parietal cât și cel visceral. Peritoneul visceral este cel care se află în proximitatea organului sau a viscerului, sau o foiță parietală și una viscerală. Foița parietală îi căptușește o cavitate, iar cea viscerală învelește un organ, exact cum spuneam. De exemplu, foița parietală a peritoneului căptușește cavitatea abdominală și pelvină, iar foița viscerală acoperă diverse organe din această cavitate.
Din nou, ne aducem aminte faptul că foița viscerală poate să acopere în întregime organul, acesta numindu-se peritoneal sau intraperitoneal, sau poate să acopere doar fața anterioară a acestuia, organul aflându-se în spatele acestei foițe viscerale. și astfel se numește retroperitoneal. Spasul dintre foițele peritoneale se numește cavitate peritoneală.
Cavitatea pleurală este spasul dintre foițele pleurale, iar cavitatea pericardică este localizată între foița parietală și viscerala pericardului. Alte mici cavități ale organismului se găsesc la nivelul capului, de exemplu, cavitatea bucală, despre care spuneam că este... Componenta tubului digestiv, cavitate nazală, ureche medie, orbită, despre care vom discuta în capitolele aferente.