Ajută-mă cuvioase! Altfel! Altfel! Nu cu sfaturi mai presus de fire! Cât de piedici împotriviși!
Nu mai măsură, Amanore! De șapte ani tot măsur cu cel unde era, mă, și nicio izbândă! Ce să încep? Ți-am spus!
Nu! Eu nu! Va trebui! Boltul acesta a prăbușit ieri, n-a fost prea grea!
Uite-te și tu! Uite! Socotelile sunt bune, tăiate în cremene toate.
Și cele pentru arcuri și cele pentru laturi. Deopotrivă spre miasă zi și miasă noapte. De acum, dacă!
Orice alt cuvânt e de prisos. Părinte Bogumile! Ajută-mă! Nu ți-am spus!
Dar tu nu vrei să faci jertfa! Mă duc! A fost odată săpat în piatră să nu ucizi! Meșterii!
Se deschid porțile fără de chei, Acum este o putere ce călgăie, Acum o zburătoare în văstuc se zvârle, Acum o cărămidă, acum un os, acum un cap, Oit, baza, oit, rând de vălătucta! Să-mi faci, nebun, doar fratea! O milu-i de-o spoj în moaie!
Ce stați? Ce întrebați? Puteri fără noi mânau de lucru și macină din stângă făină pentru gurile morților!
E o învârtire, e un vârtej! Jauă-i trist cu amenințare ca-n noapte de începută, ca-n noapte de sfârșit. O miluie n-aspoj, moale!
Găman, zmeul nostru bătrân, visează rău și ghicește factele depărtărilor. Îl arăt tălpile, parcă al călcans, trecind cu lapte fierbind de gând. Răbdini sub pavul... Suntem în taură, unde par de subvinte și în împărăția de sub picioare.
Nu e nimeni să sprijinească zidurile! Sprijinească zidurile! Îți bate vremea, frățin! Zidul se mișcă, se-ți bate în friguri pământul!
Și nu sunt friguri de născare, ci friguri de prăbușire! Aici broaștele, dincolo puterile marile, pute vă lupt ca o caulă! De ce nu-l trimiti sa se culce in podul cu frana?
Prea ne sperie in fiecare noapte Smucesti-l de manaca sau stropesti-l pe fata cu apa? Grozav se munceste capcaunul noapte de noapte Ca nu stii cum mai traieste Traieste-te, gamane! Mmmmm...
Dumnezeu! Trezește-te, Gămani! Te ții de mână cu porihlitele și joci tontoroiul într-un...
Șarac sufletul meu! Am râd inima mea! Îmi zbavi n-ați, Gămani! Da! Iar s-a dus la loc și s-a trântit în somn pe podele.
Mai de gravă decât credem o să apară păzitorii de noapte vestindu-ne prăbușirea. Părinte Bogumile, inimă de serafim îți trebuie să nu te cutremuri de arătările lui. Stăm neajutorați ca niște păsări mari, speriate de tunet?
Nu vrei să pui odată cap d-aceste griji? Sufletul unui om clădit în zid ar ține încheieturile lăcașului până în veacul veacului. Făptuiește, nu cumpăni!
Sufletul iese din trupul hărăzită viermilor albi și păroși și intră învingător în trupul bisericii hărăzită veșniciei. Pentru suflet eu îmi câștig. Cu uitătură din altă lume, tu-mi șoptești aceeași păvață.
Jertfa. Și eu, părinte, nu pot. Nu vreau și nu pot. Inima mea speriată nu e pentru asemenea fapte. Biserica mi se trece atât de mult.
Mi se cere și fără nădejde să-mi ținut în tinda înfaptuirii. Părinte Bogomile, e greu. Eu mă duc. Cetele de sus să-ți lumineze hotărâdea. Noapte bună, meșterii.
Noapte bună. E așa de greu, părinte? Aha!
A sufletul meu! Grea este țara de lăcașuri sfinte. De lemn sau de piatră ele stau neclintite, cum e carul cel mare deasupra furtunii.
Numai pentru minunea mea nu se găsește var destul de tare solege și piatră necuprinsă de plestem să o sprișinească sub ceruri. Manole, poți să vii? Vino, Mira, vino!
Nu mai e nimeni aici? Stare-ți, o rafleg. Și Mătahara?
Doarme. Să viu? Vino. E suferitul acela bine că a plecat.
Ce-ați tot vorbit? Vino, Mira. Noaptea de noapte starețul te ține de vorbă. Manole, pierzi prea mult somn. De șapte ani pierd credință, pierd ziduri și somn.
Nici tu n-ai dormit. Am o lipsi de neodihna voastră. Tu, tu inimă fără odihnă, gând tras, visare fără popas, mai lasă ziduri, mai lasă turlele, rodiară și grijele negre.
Lângă tine, plestemul, nu găsești de cuvânt. Manole, a plecat de șisurâzi. Uită-te în ochii mei.
Ce-a scuns în tine? Frică, Mira. Frică de drumul pe care mă găsesc.
Ce? Bine că ești aici. Tu, început și sfârșit. Totul. Meșterul meu.
Visează. Pentru el, femeia adusă de peste apă nu e tocmai totul. Dar să zicem jumătate din tot.
Cealaltă jumătate e ea. Bisericuța asta ce stă pe masă. Chipul mic al celui mari. Și cu drept cuvânt, las, las, nu te găduie.
Nu mă supăr deloc că mă pui în cumpănă cu minunea asta înfricoșată de puteri Între voi două nicio deosebire nu fac, pentru mine sunteți una Întoarceți puțin jucăria, să văd și turele Așa, încă puțin în cealaltă parte Lăcașul acesta odată va sta Deocamdată stă numai pe masă Într-o zi va sta însă și între daluri Ea e bucuria noastră de la început Rosit în cântec de cărămide și var Cum ar fi dacă... dacă aș pleca de la tine și nu m-ai mai găsit niciodată? Cum să-mi închipui că tu... că tu ai plecat și nu te-aș mai găsi?
Nicăieri și niciodată! Mira! Ce gust nebun de sânge și somn în sărutarea noastră!
E bine, ai plecat. Și pe urmă? Pe urmă nimic.
Numai atât. Mă ce, de ajuns? Răule! În iubirea noastră au trecut zgomotuși și cu focuri ciudate aproape șapte ani.
Plecarea nu te mai mișcă. Să zicem atunci că fără veste aș muri. Știu că nicio altă femeie nu ți-ar putea fi mângâiere. Tu însă ți-ai avea în vește. Veșnică frumusețe biserică.
Lasă-mă, Mira, lasă-mă. Ce vrei? Nu, nu, nu.
Mira, tu ești lumina omului. Nu, nu. Mira, de ce?
Fără tine m-aș... Miștește-te, meștere. Ești un copil.
Am venit la tine să te îngânghi și am glumit. Dar de când nu mai dormi, nu mai înțelegi. Toate se clatină.
Și stăm cu frică și stăm cu... Cum umbli cu gândurile întunecate ale starețului? De ce nu se înalță biserica? Unde e sprijinul? Ascultă numai în toate de el!
Oh, starețul tău! Oh, măi, măi! Iată-aș meșterii! Să vezi numai cum îl vindec eu de scuturătură! Am să sar cu picioarele benamii la-nțință pe pădele!
Scutura de gamane! Văd în cerciune ca-s mei de râmurile celelalte! Încă unul așa!
Spune-l, fratele! Tu ești pământul mare! Eu sunt biserica, judeia puterilor!
Semină Tatăl vreau de stăpâniților că toți sunteți în orații prăpăstioși! Vezi ce bine mă țin? Și văd să nici de var, nici de caramidă! Moșule, vezi?
Nu m-am prăbușit! Trupul meu e întreg, arcurile întinse, stâlpii sunt drepti! Răbdare numai întunecaților! Și într-o zi, nici biserica n-are să mai năruie.
Cum ar putea să stea dacă nimenea nu lucrează râzând la ea? Acum pot să săr jos! Ce obosit ești, moșule!
Iartă-mă că te-am trezit! Obosit! Gol mii, gol n-au! În văzduca a crescut pe spatele meu o biserică. De ce nu m-ai luat, Doamne, un ceas mai devreme?
Mai nouă! Mișterea O, vino Vino, țință tânără Viață fără pereche La zmeul vostru Vino Mare durere Simți o buzeală ca de sfârșit. Vreun rău ți-am făcut?
Am călcat prea greu? Nu, nu, niciun rău, niciun rău. Mersul întâmplărilor nu se poate schimba. Să trecem, să trecem. Visul se izgândește în liniștea, liniștea nu mai câțiv.
O sută de ani n-a plâns niciodată Apă moartă din ochii curge Nu vom înțelege niciodată de ce Pentru cine Gămani, ce e? De ce nu vorbești? Ce-a fost? Ce-a avut? Despre ce-a vorbit?
Se văd făcâri aprinse Trebuie să fie zidari Meștere! Meștere! Meștere! Pământul nu ne mai suferă Nici noul amestec n-a zis N-a tinut?
N-a tinut. Răul e în noi toți. Fietele au sărit. Râul a sfâruit. Parcă ar fi trecut prin macă de șar.
Nu mai călcăm prin partea lor. Am clădit pe pământ, mă răvi. Din nou totul s-a prăbușit? În jurul picioarelor am simțit ca un aluat.
Am slăbit din genunchi și am căzut. Roți de foc am văzut învârtindu-se. Cuptoarele noastre de cărămizi au fost înflăcări, dar s-au dărâmat și s-au spint.
O noastră fierbinte ca niciodată. Gâtlejul morilor a secat. Nici o ființă nu și-a găsit somnul.
Am fugit goi ca arama pe câmpuri. Va trebui să căutăm alt loc pentru biserică. Alt loc? Aici e gura iadului. O astupăm cu toate bisericile.
bisericile țării nu vom putea o astupa. O voră de iad e tot locul unde călcăm. Meștere, să vorbești cu Vodă!
Să vie Vodă! Să păzească o noapte zidurile cu noi! Să vadă cum piatra se mișcă și râul se suge în pământ!
Să vie Vodă să vadă că nu suntem noi de vină! Știința noastră nu ajunge până unde se întinde vina noastră. Nu pricepe, meștere, ce vrei să zici. Ne-am făcut datoria cu iubirea cu care ne-am încântat de biserica ta. Din câmp, din apă și plaiu ne-ai ales nouă la număr.
Am venit în pas după tine și te iubim. Ne-ncredem în plănuirile tale, dar pământul e pretutindeni împotriva noastră cu vrăjbă și ienă prasnică. Și acum încremeniți ne uităm unul la altul și cu inima împuținată ne întrebăm de vină.
A cui e vina? Manole. D-ale răspuns!
Cei lanți unde au rămas? I-a topit oboseala sub brânză. Să ne întoarcem!
Nu ne mai întoarcem! Manole, ani mulți în ocolul tău de vraj am fost blâns cum sunt cocoșii de casă. N-am mai văzut nimic, nici la dreapta, nici la stânga. Dar acum ne-am trezit. Totul se descoperă a fi înșelăciune.
La locul prăpădului nu ne mai întoarcem! Smeule, trezește-te! Că oamenii vor să se labere!
Smeule! Uuuu! Broaște-o răcăi aici! Dar dincolo puterile, parile!
Ce-ați încremenit? Cu glas tare până la cer... Cu lacrimi mari până la pământ...
Lungă zid să stați... Câte nouă speriați... Cu glas tare până la cer... Speriați câte unul speriați și să-l strigați!
Să stați și să strigați! Ce-a fost rostit să rămâie și pentru mâine și boim înespus! Cine șovă e? Cine se încruntă?
Cine rămâne? Cine se întoarce? De acum să tăcem, alt nu ne rămâne.
De acum să tăcem că încercări și mai grele ne așteaptă la capătul drumului. Cu ce-mi făci șară și cu ce... Mira, viață fără pereche, du-te, odihnește-te.
Nu știu când mă întorc, nimic nu mai știm. Nici când sfârșește potopul, nici unde se arată semnul de... Și nu știm cine dintre noi îl va vedea și cine nu. Hai, Sidari, să mergem la locul prăpădului. Vai nouă, meșter!
Va vinași cu... Cum se liniștește tot când dă dimineața. Ce locuri de groază.
Car după car aruncă în piatra, pământul totul înghite. Manole nu știe ce să facă. Cu un ochi tot măsoară, cu celălalt se roagă. Cu amândoi lăcrimea asta. Cel mai hotărâptor se petrece în el.
S-o li-e izbăvitoare de la vodă în târzii. În două zile ar fi putut să sosească de zece ori. Să nu ne mai înșelăm cu nicio nădejde, fraților.
Iată-l pe leșter. A sudat sânge, Manuel. Încă nu. Vine trimisul lui vodă! S-a auzit sunet vestitor!
Ia treziti-va! Lecheza a străbătut din ce vin! Vine solul! Oricum ar fi bună sau rea, vestirea s-o primiți fără cârtire!
Nu meșterii! Nu meșterii! Dimineață bună, păzitor de răscruce! Vin de la curte. Nu mi-ați putea răspunde pe unde se ține Manole cu ai lui?
Manole sunt eu. Cum ziua de azi e plină de ceață, nici solia pe care ți-o aduc nu va te scoate. Poate să fie mai luminoasă.
Totuși, din partea lui Vodă, multă sănătate. Așa își de la-i dorim și noi prin mijlocirea ta. Mâcnirea lui Vodă e de înțeles. A prăpădit aur crud și aur topit și a rămas cu un gorgan netrebnic de pietre.
Dar întâmplările mai presus de vrerea noastră... Ce vrere? Ce întâmplări? Vodă de la un timp tot așa spune.
Alți domni au nebuni de curte. Eu am pe manole. Să căutăm alt loc!
Alt loc! Alt loc! Aici nu mai pune mâna pentru faptă!
Vodă nu mai crede! Al câtului alop e acesta! Vodă nu mai crede... Ați auzit zidarii? Truda noastră nu mai găsește crezământ.
Sol înalt, du-te la vodă și din partea mea vestește-i că Manole, nebunul de curte, frați într-o tristețe, truda noastră-i socotită nerozie pentru petrecarea curții. Tinerea prod, du-te, du-te la vodă și spune-i... Ce vrei să vă găduiești?
Manole, nu, nu! Că în curând se va închina în biserică cu toate domnițele. Ce înseamnă acest în curând? Răbdare.
A lui Vodou mai cer pentru trei zile. Pe urmă, sau biserica rămâne dreaptă, sau sângele nostru se va slăi. Ce făcătești, Manole? Nu se poate!
Deștere! Ce vrei? Și dacă lăcașul tău totuși nu va să se ridice? Ți-ai pierdut!
Ai pierdut capul, Manole! Te repezi în moarte! Domnul ne va surghiu niminsul la șerpilor și vom pieri zdrobiți de haiducii mării! Ai venit sol de la vodă! Întoarce-te sol de la noi!
Biserica se va ridica! Un singur meșter are țara și acela e smintit! Mă-ntorc cu vestea.
Manole, mă-nchin. De ce ai făgăduit, meștere? Din prăpădul din urmă am ieșit istoviți ca niște păpuși de cărepe din baltă.
Trebuia să judecăm mai întâi stările noi între noi. Eu nu mai rămân! Eu mă-ntorc la bată! Sunteți surzi și orbi. N-ați simțit încă nici azi că fără putința de a ne împotrivi un destin se împlinește în noi, încet, sigur și fără abatere?
Nu, meștere! Nu mai cred în nimic! Nu ne putem jerfi toți pentru mărirea îndoelnică a unei asinguri!
Ne-am unit cu tine în faptă și vis, dar acum nu mai înțelegem ce vrei! Răzvrătiți-vă! numai și cârtiți. Ridicați-vă peste capul meu. Va trece și asta.
Frații, nu vă lăsați amăgiți! Lângă voi pentru biserică zilnic mor. Din patru stihii v-am adunat. Pe tine te-am luat din apă, tu ai fost pescar. Pe tine te-am scos din pământ, că ai fost tocnaș.
Pe tine te-am coborât din lumină, că ai fost călugăr. V-am adunat să clădim biserica din pământ și apă, din lumină și vânt. Și voi ați văzut biserica cu chip mic și ați zis, Mește, revenim. Și atunci, duhul care dinăuntru te împinge să clădești, s-a slășluit și nu voi. Și ați suferit cu mine dezamăgirea celor 77 de plăbușiri și v-ați îndoit cu mine și iar v-ați ridicat.
Acum vă clătinați și stați să plecați pe nu totdeauna? Aud răscoala vocilor voastre, dar nu mă turbur. Suflet împrăștiat ca fumul jertei neprimite stau în fața voastră.
Dacă-mi găsiți vreo vină, loveți-mă. Loveți? Loveți-mă. Vorbe de amangire...
Nimic decât vorbe de amangire... Întăptuirile noastre n-au temei! Să plecăm fără întârziere!
Desfărăgă-ne de cuvânt! V-am chemat, nu v-am legat! Numai în altă slobozenie ați intrat! Ce deslegare!
Să vă mulțumim pentru vizionare! Nu mai din mină și nu mai pot uita. Chicul ei ne însoțește pe tot drumul.
Dezleagă-ne! Cine se îndură să plece? Să purceadă de aici cel ce poate.
Părăsiți-mă! Rămân eu. Barul mi-l vor stinge ploile. Soarele-mi va prinde cuptoarele. Lutul îl vor frământa copitele.
Biserica voi ridica o singură în amară singurătate. Plecați! Și cine poate să uite, să uite.
Toți stau în cercul tău de vraj, mănole. Dar pe mine nu m-ai îndrăcit cu chipul mic al bisericii. Nu!
Pe mine nu m-ai îndrăcit! Peic! Acum văd, biserica se va înălța.
Manuel, tu aștepți... Manuel, tu aștepți o minune. Din partea noastră aștept o jertfă. Și apoi de sus, de jos, de pretutin de minunea. Singura, cea din urmă, de neasemănat.
Un minune? De unde? Ne-am îndoit până acum trupurile, ne-am întins și ne-am zbătut în soare, dar n-am ajuns încă la marginea puterii noastre. Martori vom fi noi toți.
Biserica se va înălța. Rămas neîmplinit. Ce leac stii, meșter?
Aș vrea... Vreau să vă cer... Nici o deosebire nu e între noi.
Vouă și mie aș vrea să vă cer. Vouă și mie deopotrivă. E așa de greu.
Smulge din tine, meșter, cuvântul. Smulge-l. Cuvântul așteptat care-ți drobește și înalță.
O învoială și un jurământ va fi. Să ne legăm pe... Să intrăm în ropie și mai grea.
Spune cuvântul. Și dacă se poate, îl vom împlini. Nu mai să nu mai întârziem poticnița aici în groaznică zădarnicie. De ce nu am glas de înger pentru ca vorbele mele abia ignite să pară un cântec? De ce nu am pene înalte de înger pentru ca tot ce vi se cere prin mine să vi se pară un basm?
O viață de om ni se cere. Frați zidari. Stau cumplit în mijlocul vostru. Mă pridiți cu ochii care nu mai clipesc și mă ascultați cu urechi care nu o să mai adoarmă. O viață scumpă de om se va clădi în zid.
Șertfa va fi soția unuia dintre noi. Soră sau fică? Soție care încă n-a născut. Soră curată, fică?
Soția unuia dintre noi? Soră să fie, fică luminată. Pentru înfăptuirea gândului, unul va trebui să sângereze amar, din al cui pământ se va smulge spicul curat, înainte niciunul nu știm. Inima noastră se închină lângă curatul spic, e al tău, e al lui sau al meu.
Stari, închideți ochii, nu mai priviți în jur, apărați-vă de orice gând șovăitor și rugați-vă, descordați-vă strunele sufletelor mâhnite și nu vă împotriviți, să înfrângem încă o dată slăbiciunea cărnii în acest țar ca lumii fără scăpare. Tu, pe care te-am chemat cu nume ducător de veste, tu, Ioan, nu Clătina Linca, tu, Simeon, tu, Gheorghe, tu, Petru și toți ceilalți, fiți tari, acum, odată, mai mult ca oricând. Vom rămâne a ce-am fost, prieteni și frații.
Dacă așa este voia, să trecem la faptă. Purcedim spre necunoscut. De snădejdea noastră sfârșește în sânge. Altă scăpare nu este. Să rupem trup.
din trupul nostru de unde luăm beția pentru a uita? Va sta dreaptă la marte și sărutat. Alea asta care va fi?
Va sta ca spicul asecerat. Ușile! Ușile!
Scapă-ne! Nu e timp de pierdut. Să trecem la fapte.
Să trecem, să trecem, să trecem... Dacă tu ești cel ales, iată pe ce te-a gurii mele pe fruntea ta. Dacă eu sunt cel ales, atunci opriți-mă să mai văd ceva și îngrijiți-vă voi de clădirea femeiescului spic.
Dar să nu mai vorbim de alegere, că cea ce lui ai se va lua, care mai tare va iubi. Și de iubit iubim. Toți deopotrivă. Să aruncăm sorți. Nu sorți.
Ar fi neomenesc. Intrăm în jurământ cu nenoroc deopotrivă împărțit între noi toți. Să se hotărăască la jertfă singur unul din noi. Ar fi un lucru drăcesc. Atunci ce facem?
Aceea să fie care întâi va veni. Bărbat să-și vadă, frate să-și vadă, tată să-și vadă. Amin.
Meștere, eu am spus că nu mai rămân. Dar nu pot pleca. Biserica ta nu pot uita.
Vorba nu gasesc, decât ceea ce se poate spune mâna asta trecută peste creștet. De ce clopo de clăștar se aude? Și pentru de ca niciodată.
Pentru soție care încă n-a născut, Pentru soră curată, Sau fică luminată, Care întâi va veni, Bărbat să-și vadă, Frate să-și vadă, Tată să-și vadă. Dacă o dată sunt pe drum, dacă sus ies două deodată pe care o alegem. O creangă se mișcă, a sângele se scurge în glas.
Cine e? Dacă departată e, nu e pas. Una sau zece sunt făte pe drum.
Nu una sau zece, ci una sau nouă. Nu. Nici azi cea așteptată nu-și va face pașii mărunți peste ponte. Ce lungă așteptare! Toată noaptea cu ochii deschiși am stat.
Niciun cuvânt n-am schimbat. Trei zile ca trei ani am pândit unul pe altul. Fiecare a crezut că poate să înșele pe celălalt. Jurământul încă nu l-am călcat.
Să vă mulțumim pentru vizionare! Răspund jurământului cu trei capete. Da, așa-i.
M-am întors și-am înghițit jurământul ca și voi. Eu nu știu care va fi aceea care întâi va veni. Și nici voi nu știți. Dar atât puteți să ghiciți de pe-acum.
ca meșterul lui nu va fi. O fi aceea pe care Dumnezeu o va voi. Iată, eu o văd venind. Unde e?
Ce e? Cine e? Linișteți-vă, încă nu-i nimenea. O văd venind așa, în închipuire.
O văd apropiindu-se. Trupească adiere prin iarba înaltă. Care dintre voi se va atinge de ea? Eu nu, nici eu, nici eu.
Atunci care? Nici unul. Și jurământul? Bine, acum așa răspundeți. Dar mai târziu, când desculță și nevinovată jertfa va apărea din valul de iarbă, nouă vor sări dintr-o dată cu jinc și chiot mut.
A cui va fi? A lui Manole, nu. A uneia din voi, de bună seara!
Mă rog! Astăzi, cel puțin o dată, fiecare din noi a călcat jurământul! Pe fiecare v-am auzit rugându-vă să nu vie nevasta, sora, fica! Mai bine era să nu te mai fii întors, că tu ai adus duhul rău între noi! Oooo, soție care încă n-a născut!
Sora curată, fica luminată! M-ați strigat? V-am auzit certându-vă sau nu mai mi s-a părut? Nu știu cum se face, meștere, că veșnic eu trebuie să-mi deschid gura pentru nemulțumirea lor.
Vă este îngăduită orice întrebare. Manole, de când te muncești cu gândul jertfei? Nu iau masuri fără de lungă chipzuire.
Nu voi tăgădui că jurământul l-am cumpănit îndelung, mult înainte de a-l cere. Nu-i așa? Zidari, eu ce vă spuneam? El a știut dinainte. Prin urmare, în jurământul cu care...
Până în totul în joc, n-am intrat cu aceeași putință de noroc. Soția ta știe că nu știe. Știe? Jurământul e desfăcut.
Nu e apoi adevăr, în tine mințiună. Jurământul dat e fără preși și fără urmări. Ai vrut să ne prindzi în cursă, ucigașe?
Am împărțit cu voi cortul. Am împărțit cu voi focul care ne-a încălzit. Și tot așa jurământul care ne-a înghețat.
Aș fi putut... Minceuna! Minceuna!
Din nici nu mai credem! Ne-ai inscrisit sa facem moarte pentru zidurile tale! Nu vreti sa stric tare spre mieaza zi, Doamne, adu-o!
Daca ai stricat, tot nu te-am crede! Nu te-am crede! Minceuna!
Cum ne-ai dorit-o, asa sa ti se intample! Cum ne-ai insalat, asa sa fii insalat! In sfarsit, putem pleca!
Vine, la o bătare de suriță, o crepă galbenă, vine femeie din mează zi. Frații tăi, nu! Eu nu! Manole!
Până dimineața nouă, ucigași! Și cu manole zece! Până dimineața voinicilor! Nu-mi răspundeți niciunul? Nici tu nu-mi răspunzi, călugăre!
V-am adus vin să vă lumineze pe dinăuntru! Bărbaților negri, sălbaticilor, luați și beți și pune albă v-am adus să vă bați spre gânduri mai bune! De ce nu răspundeți?
Așadar, totul e adevărat. Vă este cugetul încărcat și stați în rușinare. Unde e omul pe care l-ați prins? Stărețul Bogumil mi-a spus îndemnul lui și hotărârea voastră.
Meștere, rău ai fost sfăduit. Și voi? Nu m-ați așteptat. Ce fețe aveți!
Parca ați ieșit din groapă! Tu ești pescarul, tu ești ciobanul, tu ești călugărul, tot apierii din masele voastre, carne, lumină, suflet și voinicie. Nu așa! Tristite-i păcat!
În atât a părăstat greu și tu, și tu! Și adică ce fel? V-ați gândit să prindeți un biet răzacit prin păduri și să-l clădiți în zid?
Așa răi cum sunteți, ați fost poate în stare să-i spitiți între voi vrăbăcite trecătoare și în loc să o iubiți, să o închideți sub piatră și var. Ei nu! Ridica și tu fruntea asta de plumb! Rămâneți cu fețe de morți!
Meștere! Mira! Acum știu tot! Nu știi încă nimic!
El singur e de vină. Stărețul Bogumil. Mi-a spus că aici trebuie să se facă moarte de om.
Din tăcerea voastră am înțeles că e adevărat. Meștere, aici vreți să jertfiți un om pentru ziduri. E o crudă nebunie.
Voi rămâne aici și n-am să îngădui stingerea omului. Mira, nu, nu, nu! Nu se poate! Mira!
De ce? Ce e, meștere? Mira, nu se poate!
Vreau să fie numai vis rău. Vreau să mă trezesc! Mira Cine te-a chemat? Nimenea nu m-a chemat Nimenea nu m-a oprit Am venit Mira, pleacă!
În leturi de la marion! În leturi! Nu vă abrobiați!
Un jurământ s-a făcut între noi Da Un jurământ Mira, rămâi Rămân! Firește că rămân! De-aia am venit ca să stau!
Dar nu știu... Astăzi mă priviți așa de ciudat... Parcă Dumnezeu s-a întors acum cu spatele către noi...
Și stăm în umbra Lui... Între tine și ei... Uite fețele voastre... S-a sărășuit gândul morții...
Mira... Acum să rămâi... Acum să nu mai pleci... Ziua nori nemişcat, noaptea sul de foc, un jurământ stăveșnic păzut. Cine a jurat?
Un jurământ. Și tu, ciobănașule! Și tu ai jurat! În loc să umbli prin păduri fără griji, te desleg de jurământ!
Pe toți vă desleg! Sau vă închipuiți că e lucru ușor să... Manole! Viață de om în ziduri nu veți clădi!
Voi dea de veste în vale să nu se apropie nimenea de voi! Că sunteți bărniți pe ucidere! Manole! Vă voi ruga de trei zile să vii acasă! Cu brațele să vă încinge!
Să lași biserica! De ce tăceți? De ce tăceți? Unde vă uitați?
La ce priviți? Manole, din răsuflarea ta lungă, ziceți ca dâncimea durerii și puterea cu care te stăpânești. Cine v-a înnebunit? De ce nu-mi vorbiți? Cine a luat Cotărâda?
Tu, Manole! Dacă ești tu, dacă e el, voi sunteți nouă și-l puteți opri! Așa cum stați acum zi de-n jurul nostru, îl puteți opri! Nu te-ți împiedica!
În jurământ s-a făcut. Manole, ei sunt! Ei vor! Tu ești singur, dar tu ai puterea cuvântului. Înmoaiele cruzimea și-ntoarcele drumul.
Sau poate... Sau poate-ați și clădit! Nu uitați să dați like, să lăsați un comentariu și să distribuiți acest material video pe alte rețele sociale Atunci ce e?
Ce umbră s-a coborât peste noi? Ce duch greu stăruie între noi că nu putem întinde mâini de lumină unul spre altul? Vorbiți voi!
Tu să vorbești că a ta a fost patima de a clădi. Manolui! A mea a fost patima! Eu am fost al patimii, eu am fost.
Vai nouă, Mira! Biserica s-a tot prăbușit. Cu cât se prăbușea, patima creștea.
Acum e totul. Dă mâinile tale, Mira, să-mi îngrop fața în ele! Meșterul meu.
Păr negru, cap fierbinte... Greu e pentru tine, meștere, dar nici pentru noi nu-i mai ușor. Frați zidari!
Luați piatra cea mai grea! Lobiți-mă aici în creștet! Nu pot!
Cuvântul lui Vod am dat și un legământ am făcut sub privirile ziditorului. Mira! Slăbesc din toate închieturile.
Unde e omul pe care l-ați prins? Lăsați-mă! Vreau să-l văd! Meștere!
Deschidem drum printre ei! Nu! Aici nu e nimeni aprins! Am auzit vaier în zid!
Acum nu mi s-a mai părut. Am auzit vaierul! Nici un vaier n-ai putut să auzi, Mira.
Din că totul e numai... Liniștește-te, Mira! Tu ai venit să scapi un om de la moarte.
Astfel sufletul tău se vădește cel mai curat. Acum ești aici, altar viu între blestemul cine a prigonit și șurământul cu care l-am învins. Manole, nu prea înțeleg ce vorbești. Totul e numai o glumă și ați învins blestemul?
Întreabă-ți, Darii. Și atunci facă-se voia lor. Blestemul e biruit.
Încă o dată a hotărât nenorocul. Privește zidurile, Mira. Aceste ziduri crescute nu se vor mai prăbuși.
Zidurile nu mai cad? În adevăr, zidurile nu mai cad? Nu, zidurile nu mai cad. În sfârșit, zidurile nu mai cad. Și n-ați clădit pe nimeni, Andiele?
Nu, Mira. Nu. Știam că vii speriată, știam că vii purtând grijă altor vieți și atunci am glumit făcând pe bărbații sălbatice.
Povestea cu jertfă omenească e numai așa, un joc, un joc de albă vrajă și întunecată magie pe care îl vom face cu tine. Cu mine? Nu înțeleg. Cu mine? Cu tine.
Fiindcă tu ești aici, din întâmplare, și apoi așa se potrivește, fiindcă între toți și toate, tu ești cea mai pornită spre joc. Bine, dacă nu e prea târziu, că vreau să mă întorc înapoi, încă înainte de a se face amiază. Îți amintești, Mira?
Când ne-am întâlnit cu stângăcii întâi, o dimineață ca asta era. Am fost aproape numai copii și am început în neștire să ne jucăm de-a viața. Acum tot așa ne vom juca de-a moartea.
Atunci te-am culcat. Acum te voi culca în zid. Va trebui tot timpul să zâmbești.
Și chiar de va fi rece zidul să te silesi să glumești. Să pară într-adevăr că moartea e un joc. Căci vezi?
Blestemul de care vorbirăm, îl învingem cu un joc. Biserica va stă. Manole, tu o să-ți culci capul pe trepte și poate să iubești mai mult pe ea decât pe mine. Doamna rea face.
Eu ce va trebui astăzi să fac? Să închid ochii? Să mă rog? Să tac? Dacă închezi ochii e bine.
Dacă zâmbești de asemenea e bine. Am să mă joc cu voi cum doriți. Dar ăștia să nu se mai încrunte că îmi pierd orice plăcere. Zidari, ați auzit? Încruntarea s-a sfârșit!
Acum începe partea luminei! Luați uneltele! Pregătiți sărână și tot ce e de pregătit! Cum am speriat! Uite cum îmi bate inima!
Suflet bun și înalt ești tu! Stai la scărât și eu odată de voi! Da, să râzi! Mira!
Ceasul acesta ar trebui să-ți fie scump cum altul nu ți-a fost. Fiindcă... Fiindcă mă vezi și te văd. Privește soarele și tot ce se poate privi. Altădată să nu mai glumiți cu atâta cruză.
Nu. Altădată. Nu mai. Te bosi, te-abia mă mai țin.
Viață fără pereche ești. Trup tânăr. Sânge fără păcat. Ochii acești au fost făcuți să se bucure de verdeață, de lucruri mici, de ape și de furtuni.
Noi oameni răi am speriat în ochii fiilor. Mesteri. Iată ce tancă! Multă dată erau mai firești.
Ieși din încălțăminte ca să intri de scurță în zid. Să-mi desleg opinciile. Unde le las? Să mi le aduci lângă zid, să le am când ias.
Că altfel mă dor tălpile de pietre când călc. Va ține am un joc? Un ceas...
Două... Să o dori Nu mai atât? Tu ce ai?
Jucurie scurtă A lungă Și fără de sfârșit... Minunea! Zvârliți tencuială pe coapse și os, Să închidem viața în zidul de jos!
Ucideți nădejde de casă și vatră, Clădiți-mi lăcași din lumină și piatră! Isteți fiți ca șerpi și blândi ca porumbul! Urmați în măsura!
Dați sfoara și plumbul! Pobliți caramida cu ochiul de apă! Sus scânduri și pârne!
Zilungă și noapte! Mar și caramidă! Vârniți din cuială!
Sfoara și plumb! Scânduri și cobile! Ochiul de apă!
Noapte și zi! Zii și noapte! Mâna nu se oprește! Venim și slavă!
Lucrați, băieți! Sufletul a văut faptul și poveștea mare! Lucrați zidari! Lucrați!
Fairul! De aici ce poartă mai deschid! Lucrați! Lucrați, băieți!
Lucrați zidari! Fainul să înceteze în zid! Lucrați zidari!
Cine credește biserici drești de mult! Ciocanele răsună până departe ca un zângănit de luptă! Nu dormiți, băieți! Am și caramidă fără repor! Noapte și zi crește înspre țări!
Doare lumina! Sunetul doare! Lumea doare!
Mai repede, mai repede! Zoriți zidari! Fără odihnă, fără sete, fără foame! Să înceteze fainul în zid! Aaaa!
M-a luat! M-a luat! Iar a plecat. Neșterul nu mai găsește o dihlă. Se duce în umbră, se întoarce la zidul, se duce, se întoarce.
Câteodată parcă și eu mai aud ceva în zid. Oare mai trăiește sau nu mai trăiește? Ca să nu auzim, șocanele tot mai tare au lovit. Ca să nu auzim, tot mai tare am vorbit.
Astfel, una din alta s-au aprins întâmplările și femeia din miază zi a rămas altar între plestie și juremânt. Oare când a înțeles? Când a început să se zbată, era de mult închisă. Lumina de care fugeau umbrele a fost așa de bună că nici la urmă n-a înțeles.
Eu cred că a așteptat fără tristețe, speriată doar că jocul ținea prea mult. Și ea nu înțelege nici acum, ci se miră din zid sau din cer că noi tot ne mai jucăm. Vorbe, vorbe! Jumătate adevăr, jumătate închipuire.
Mă doamne, amintiri... Amintiri... vin în coană. Și trec și nu se mai opresc.
Manole, ai fost la apă. Frate, e așa de greu. Stai puțin aici pe piatră, lângă mine.
Trupul stă și știe. De câte săptămâni? De săptămâni?
De șapte zile. De șapte zile fără alinare. Nu.
Trebuie să fie mai mult. Anii întregi încapă șapte zile. Calugă-le. Spune-mi tot.
Spune-mi. Ce-a făcut? Ce-a zis? S-a silit să zâmbească. Adică nu...
Nu s-a silit. A zâmbit. Adevărat, de silă nimic nu făcea, numai din bucurie slobodă.
Acum îndură sila cea mai grea. N-a zis nimic, niciun cuvânt. Numai târziu, înainte de a pune peste ea cea din urmă cărămidă, căzidul o strânge cu mișcări. Numai tu o strângeai.
Cine a pus cea din urmă călăvidă? Liniștește-te, Manole! Oricine ar fi fost. Nu e cu dreptate să-mi trebi.
Da, nu e cu dreptate. Dacă nu încetează vairul, voi porunci să spar găzidul. Poate numai urechea te chinuie cu păreri întârziate.
Liniștește-te, meștere. De acum... Nimic nu se mai poate schimba.
Din tot ce s-a întâmplat în aceste zile fără sfârșit, nimic nu știu. Numai în urechi mi-a rămas ca un vârtej de apa adâncă. Nu mai întreba. Ai lucrat zi și noapte cu glas ridicat și cu hohos.
La care zid? Noi ceilalți am ascultat în decere și munceam și închideam ochii. Grozavă e această uitare în care am căzut. Și eu am lucrat?
Nu. Nu. Nu se poate. Într-una, fără întrerupere. Fără apă, fără pâine.
Uită-te la mine. Mai sunt eu cel ce-a fost? Manole a plecat.
Manole nu mai este. Într-o pară care va mai întârzia puțin în lumină. Si va mai zbiera o zi, doua, slav, inca o zi... Sa ma singur...
Nu... Nu mai pot rasufla! Ce zici, praveste aici?
Aaaa! Soriți zidari! Cămanul ei nu are legați! Sârbă, iepi și ajutoarele! Pescari, fără frecet, unul peste altul!
Copiii de-ați crăniți! Dacă fapta noastră nu e bună, să fie cel puțin frumoasă! Dacă nu e frumoasă, să fie cel puțin spăimântătoare! Din zori până la până la...
Fiecare la loc, trupul cu păcatele în muncă și foc. Proptiți temeliile, că trebuia să noapte de unde le-au venit turpările și trezgăreștile. Vom face turle, vom pune cruci. Unul pentru altul să fiți îndemn, nu pierdică.
De ce te-ai oprit? Pe unde te duci? De ce zăbovești?
Ce nu mergi? Ah, prea mult trasuflați! Nu mai primiți peste brazi!
Eu n-am răgaz! Legați scară de scară și unde nu ajungeți, picioare pe umeri! Se muncesc mult greșniții de se omoară!
Ui, Manole, tot nu-i de ajuns! Nu, niciodată! Mai repede!
Niciodată nu e destul de repede! Sus, sus, înainte, în leturi! Nu pierdeți vremea!
Vreau să curgă sudorile, să se ce de oboseală curile! Zoriți! Fără sete, fără foame Pentru chinul meu destul de repede nimic nu este Ridicați, măsurați, amestecați și strobiți Zidurile să crească Plumcile să-i zvorească și roaie Fără încetare zi și noapte Ciobane, ați-ți-a cuptoarele de cărămiți Pescare, umple buțile cu apă Băieți, var și cărămidă Aprindeți pădurile Să se vadă de departe ca aici Zece vrăți Glădezi! obiserică lui Hristos!
Var și caramidă, că meșterul ne mână! Frage-ți voi în jubi, că plugarul scoate sânge cu biciul! Var și caramidă, var și mână! Sopile și scânduri, pisic și piatră!
Rudă și sudoare, zi și noastre! Pământ și moarte! Frați, nu cântiți!
Lăsați-vă picuiți! Nu stați cu pumnii șolduri! Sunteți pe scherele minunii! La o parte să mă uci! Am băut curbarile jurământului, să credind acum cu mințile arse.
Loc! Îmi trebuie loc să mă pot învârti cu spargătorul de oțel! Loc! Baierul primit!
Chiar pe peatră pătrunde, în laturi, aerul nu condrelește. Lovind mai tare țipă, parcă-n carne lovez. Mă rog!
Să ne și cerușa mădularulor noastre pe apă să se arunce! Dați-l oparte, pietrele, nu șomăiți! Răbiți-l, priviți!
Ce facem cu el? Să-l oprim! Ce ai de sus? Păziu!
Nu mai vrea! Nu vreau nimic! Vairul tot mai tare se aude!
Gol și uitare se lasă în jurul nostru! Un perfec de cetate întrebule! Un spargător mai puternic!
Ce faci, Manole? Ia stângi, mă, cu adeșarfa! Îl plătim și tu, dar îndrăgăm! Laturi!
Unde v-a ajuns? Încă un prins! Ia-te jos, Manole! Jos, Manole! Jos!
Nu mai vreau nici alte turne, nici alte ferestre! Nu mai vreau nici biserică! Nu mai vreau nimic!
Loc! Loc! Loc!
Oprește! Dacă-l delegăm! Nu am nimic!
Pe ea din piatra o vreau! Loc, tarit, taritan! Ca astfel tot de la cap va dincepe! Ce stati, tarit?
Loc, scafarlini holbate! Ucigasul care a fost? Peste ea, cea din urma carabina, cine a pus?
Numai tu ai putut sa fii! Tu, razvratitul! Fati cruce! Uciditi-va! Opriti-l!
Nu, Manole! Nu, Manole! Aminaut, pacat! Am spus sa nu mai intrebi! Daca cu orice pret vrei sa-l stii, acela ai fost tu, Manole!
Tu ai zidit-o de la inceput pana la sfarsit! De la caramizele sprijini sub picioare, pana la caramide acoperiti deasupra capului! Altfel, pieptul femeiesc nu si-ar fi indurat fara impotrivire sfarsirea!
Vai noua! Totul sfârșit. Eu nu. Eu nu. Manole nu.
Niciodată. Ceea ce faci e în zadar. Ea nu mai trăiește.
Nu mai trăiește! Nu mai trăiește! V-a slăbit glasul și vouă. Nu mai trăiește!
Vi se pare așa de firesc? Vă plecați peste mine cu căltinare din cap și mă doriți revărsat într-o jalnică obișnuință. Frații Darii, spuneți-mi... Acum a încetat, vaierul a încetat, puneți-mi... Nu, nimic...
Manole, unde e? Acum? Oh, da... Cu noi de-a mori, ce de bani, cum e liniște, toți ați tăcut, a s-a oprit un vânt.
Undeva, acu trăini, suntem în mare singurătate și în veșnică. Inculata! Uuuu!
Așa! Uuuu! Așa! 1, 2, 3 Vânsi-mă și clopotul sus! Hei!
Azi de funii ăstea îi sprângem! Închinci clopotul a fost prins de subsor cum prinzi o fată când vrea să treacă părâul. Vrabia cânepă visează.
Tu visezi toți fete. Clopotul fată, tufele fete, funiile plete. Hei, băiat mă, așa-i scârbicea!
Nu sunt buși să prinderea de ce aici! Am auzit că domnitorul vrea să-și pună în stemă biserica aceasta. Al ce ar putea să pună? Vedeți, frați, atât ar rămâne după noi în făptuirea.
Că zbuciumul nu se poate pune în stemă. Acum totul e isprăvit. Se cuvine să nu fim triști. În fiecare clipă trebuie să sosească voda. Știi, oare m-am oric ceva?
Eu tot așa simt. De când m-am trezit simt că astăzi se întâmplă ceva. Și eu la fel.
Poate că Vodă vine să-i aducă o sânda. Legea e lege. Și ce s-ar întâmpla cu noi?
Când o veni Vodă și ne-o întreba de nume, vom afla. Noi nicio vină nu avem. Vodă vine să se bucure de lăcașul însprăvit.
Îl vine să judece. Și în cele din urmă, cu toată suferința, o mulțumire. Poate avea și manuale.
Biserica e atat de frumoasa. Uite! Manuel, in jurul bisericii aiurandu-o coleste. De saptamani tot asa umbla. Umbla, parca n-ar umbla.
Vorbeste, parca n-ar vorbi. Traieste, parca n-ar traie. Ca un duc feriat si redacit. Ia ieste, ca la raspunz, unul si pe altul iar unul la altul. Eee...
Cat-o-i de frumoasa! Pane, esti aici? Unde ai fost?
De unde vii? De la toate mnestirile m-am rugat. Stii tu? De aici e locul, ea a crezut ca e joc.
Stiu. Si n-a zis nimic, a crezut ca e joc. Am zis-o, dar ea a zambit.
Stiu. Si auzi cand te cunzi? Il aud Si acum si tu Nu mai zim Ic Sfint, se aude!
Acum înalt și lung, Depărtat ca o chemare, Acum mai jos! Baje mai, baje mai! Mult! Țară îngrosită, glasurii s-au ridicat în sobor și sfatul boieresc face vorba asupra ta să fii judecat pentru omor.
Eu am fost numai o netre, o scând. Chelele pe care te daram, a ta si folosul el nici nu-i cere. Hei, baiete! Nu vorbesti? Caos numai în sus cu gura căscată?
De măria ta, eu ca băiat de curte, laud pe Ctitor. Și dacă ai fi în locul meu, al Ctitorului? Știu eu, atunci aș lauda pe Manule.
Numai atât? Am mai mult ce să fac. Ce să zic? În locul măriei tale aș da afară din călindar un sfânt și aș pune în locul ei numele lui Manole.
Dacă aș fi băiat de curte, aș gândi și eu la fel, dar soborul gândește tocmai din potrivă. Ce-l gândește vodă e treaba mea. Biserica asta ce se ridica inainte-ne, e tot asa neandoios o minune pe cat sunt eu voievod.
Da, da. Ce parinte bogumir? In cuvinta Maria ta.
Strasne-i cu o manoare asta. Sufletul nu si-a cruzat, dar uite-i sprava, frate, pentru sute de ani. Ei, sunteți tot așa de mulțumiți ca și mine?
Vinul e tulbure, stăpâne, pentru noi zidare. Lasă că vom vedea. Stăpâne, acum îți punem la picioare nou loc aș. Care va fi împăcare voievozilor, mângâiere robilor și bucurie tuturor pruncimilor viitoare.
Cei ce vor veni vor judeca mai bine partea bună cerească a ei și partea rea pământească a ei. Voi ați dat cu o singură faptă lui Dumnezeu cea lui Dumnezeu și voievodului cea voievodului. Tu ești Manole. Eu. Boieri și călugări, fără ferel mai aproape.
Priviți-vă omul, pe urmă să-mi spuneți ce mai doriți. Când te-am văzut pe urmă, erai încă tânăr. Cât pe acest să nu te cunosc.
Au ce suflare a făcut din părul tău vârteș și spuză. Și ea nu are nume. Că vrei, poți pune pe toate. Și fără noroc. Nu-i un noroc că ai putut să ridici asemenea biserică.
E cea mai frumoasă în toată credința răsăritului. Stă aici de piatră și totuși așa de usoară că ar putea la fel să plutească și pe mare. Aici sau mutată prin văzduh în altă țară, ea ar fi tot cea mai frumoasă.
O rodul muncii și-a mâinilor tale. Doamne, pentru ce vină neștiut am fost pedepsit cu dorul de a sămi zili frumusețe? Credeam că te găsesc mai mângâiat.
Ceasul meu în ce ori ți-nchise sunt. Nu cântări, nu socotii, crede. Stare-ți-e, bogumil, fără de voie, pumul se strânge împotriva credinței.
Astăzi, în Imanole, că biserica ta cântă peste toată țara. Dacă ai vedea o odată din vale, uitarea ți s-ar așterne pe amintiri. Nu, stăpâne, amint ce mai doresc e să mă lași, să mă lași să mă sui în biserică.
Vreau să trag eu clopotul ceea care cântare de clopot. Numai atât, stăpâne. Stăpâne, lucrul e isprăvit.
Astăzi ne vom împrăștia așa cum am venit. Fie, deși cuvintele tale toate nu le înțeleg, voi fi împrestrugile tale până la sfârșit. Du-te acum, trage clopul.
Pe urmă mai vorbim în liniște. Da, o să vorbim și mai o să vorbim uitând. Ce a voiit manuale cu cuvintele din urma? Ce spuneti voi?
Ne întrebăm și noi, dar nu ce vrea el, ci iată, ce dorești măria ta. Căci scăpa de aici, Manole va putea oricând un altar și mai frumos să închipuiască. De altfel, singur s-a sumețit lucrătorilor că încă o faptă îl mai așteaptă.
Lucrătorii să vie! De săptămâni, asta iarăși iarăși iau din partea boierilor și a călugurilor. Nu e chip să vă pun stabil? Vreți să mă îndrășiți mândria? Ole, pe voieri, pe lucrători?
Pe cine voi lega? Lucrători, auziți! Lopotul cade într-o dungă să alunge de pe pământul acesta orice prăpăt. Luați aminte și răspunzând să aveți sufletul pe limbă. Lucrători, cine uneltește?
Răspundeți! Vreau vreme, manul de vorbești în ghicitor tot mai întunecate. El a ucis cu gând blestemat și asta nu e o ghicitoare pentru noi boierii.
Măria ta, avem pravili care nu trebuie scălcate. A fi în stichiile cu omor și faptul lui strigă la cer. Rostește-o zânda, măria ta! Rostește-o zânda!
O să-i răbdăm cu feric și noranica noastră e o să-i rândam! Auziți-l cum trage clopotul cumplit și fără smerenie, parcă s-ar certa cu cerul! Trăindu-vă, jocoriste, trăindu-vă!
Sublimenștie! Fără delegea neispășită vă atragem pe extremul asupra tuturor! Auziți arama! Auziți arama răspunzând nedreptății din atâncime! Nu!
Nu se toate! Ceva! Nu se poate! Cine sunt?
Nu se poate! Ei, voi din mulțime! De ce stricați? De ce vă zburărați?
De ce urlați? Cine se poate? Cine ridică glasul împotriva fețelor bisericești?
Cine a mie s-ar privi? Să stai în față împotrivituse soborului! Nu! Nu se poate! Anole, vești pe vreunul neasemărat trebuie să trăiască!
Nu! Nu! Acesta s-a semnat de cealaltă parte să nu mai scape! Ce s-a întâmplat?
Cine se ridică? Cine dă porunci? Priviți! Priviți în sus! Manole a ieșit pe marginea bisericii!
Uite-l! Uite-l! Nu e eu! Uite-l, îl văzi tu? Manole îngenunchează spre răsărit!
Acum spre apus, Manole! Manole! Nu, nu, nu!
Ce vrea? Ce vrea? Să dați! Nu mișcați!
O vorbă să nu crâcniți! Atentit te cheamă sub alt teren, Unde huma albastră și unde se duc toate viețile. Între turle privești și ți se pare jaltică lumea Și toată frumusețea.
Sufletul tău se desprinde din trup, Lumina se învârte, Și cerul îți pare jos ca un scut. Gândul tău spală, trupul cade ca o haină care te-a strâns și mult te-a ducut. Manole s-a aruncat în văstuc.
Aaaaaa! Căzut. În zidul cântică contenit, slava a timpului.
Gospod, slava tibie! Primeste-l de-a treapta apoi! Aduce-ti trupul aici, in misto! Manole, eu, Razvratitul, te-am urat si te-am iubit mai mult ca oricare.
Pune-ți încă o dată mâna deasupra mea, că atunci nu am vrut să plec și n-am putut. Așa a spus lucrul ei isprăvit. Astăzi ne vom împrăștia așa cum am venit.
Manole, Manole, ce vom face? Doamne, Cel ce-a clădit biserici. Manole, Manole, ce vom face?
El tot așa zicea, în făptuirea bisericii cere tot și te duce de-a dreptul în moarte sau sărăcie. În cer sau nebunie? Mamăle, mamăle, ce vom face? Nu vom ști cum să ne mai găsim un loc în viață.
Vom rătăci din loc în loc. Mamăle, mamăle, ce vom face? Când noi nu vom mai fi, apa și adâncul pădurilor vor mai fâie aici.
Amintindu-ne fără să ne numească Surt și co... Au... au...
Din veac în veac Ce o face? Doamne Ce strălucire aici Și ce Bustie date în noi Muzica de intro