Muzica Mari clasici Liviu Rebreanu Muzica Muzica Muzica Muzica Muzica Muzica Povestea vieții lui Livrebreanu începe în noaptea de 27 noiembrie 1885, la Trlisua, comitatul Solnok Doboka, un sat de munte cu natură aspră și dulce deopotrivă, cu păduri străvechi pline de taine și legende. Pământul va fi evocat mai târziu de Marele Romancier, sub forma unei istorii ce pare a prefigura locul de cinste, ocupat de Rebreanu în constelația literaturii românești. Sunt născut într-o noapte când Pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Biala. În această noapte a fost cea mai formidabilă ploaie de stele. Îmi spunea tata că stătea pe prispă și că ploua cu stele cu adevărat, așa cum plouă cu apă.
Era primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi din Beclean, născută Diugan, amândoi descendenți din familii de țărani de pe Valea Someșului. Cine ar fi bănuit atunci că, după vreo 30 de ani, din pruncul acela se va ridica zămislitorul unei atât de trainice părți din literatura română, scritorul care, ca puțini alții, va rămâne genial în cunoașterea sufletului țărănesc? Vasile Rebreanu era fiul unui țăran din Chiuză, Samoilă, care servise în armata austriacă, 12 ani. 10 ani ca tunar, face și școală, începe la năsăut, termină la gherla, termină învățător, dar face și un curs de ajutor de notari. Asta a fost pregătirea lui, a avut tot timpul ambiția intelectualului să scrie.
Ludovica Diugan a fost tot dintr-o familie de țărani din Beclean, care a rămas orfană de tată, de mică. și a fost crescută în casa unchiului ei, învățătorul Simeon Moldovan din Becleand, un învățător cu viziuni luministe care a făcut o trupă de teatru în Becleand. Așadar, ea era fiică de țărân, dar crește în casa învățătorului și are o educație culturală, spirituală, la nivelul intelectualității românești care se ridică atunci. Era foarte frumoasă, era prima dona trupei de teatru din Becleand. Băclean.
Rădăcinile atât ale învățătorului Vasile Rebreanu, cât și ale Ludovicăi Diugan din Beclean sunt în țărânimea românească, care începe să școlarizeze sau să considere că... Cultura este, până la urmă, o modalitate de afirmare națională și un drum spre mai bine. Aceștia sunt cei doi, Ludovica Dugan din Beclean.
Vasile Rebreanu din Chiuza, care se căsătoresc și ei și dau naștere la 14 copii, între care primul, cum ați spus, Alfa, este Liviu Rebreanu, în care familia și-a pus foarte mari speranțe, erau atunci la Târlișoa. Și Vasile Rebreanu îndeplinea funcția de ajutor de notar, nu de învățător. Câștiga prost, fără îndoială, și era singurul care câștiga.
Abia se duc acolo și în toamnă se naște primul lor copil cu atâtea povești, cu ploaia de stele, cu clopotele și așa mai departe. Căsătoriți de tineri, părinții romancerului aveau să înceapă lungul calvar al vieții de apostolat, în condiții deloc prielnice ale dualismului austro-ungar. Împovărați de o familie numeroasă, 14 copii din care doar 9 vor ajunge vârsta majoratului și neajunsuri materiale, familia călătorește prin locurile în care a dus-o meseria de învățător al lui Vasile Rebreanu. La mai bine de doi ani de la nașterea scriitorului, părinții se mută la Maieru. Satul acesta, cu peisaje pline de farmec și cu rădăcini de viață până în îndepărtate vremi, cu tradiții de rară frumusețe, a rămas în sufletul lui Rebreanu.
Am fost grozav de fericit în anii mei cei mici. Au fost așa de frumoși că și acum toate visurile mele sunt legate de locurile acelea și imaginile însorite sunt trezite de un ecou al lor. Aici, la Maieru, începe școala primară.
După patru ani este înscris la gimnaziul superior funcțional de la Năsăud. Avea să fie apoi... Elevul distins al școlilor din Bistrița, Sopron și Budapesta.
Așadar, copilăria și adolescența și-o va petrece în internate, iar mai târziu în garnizoane. El ajunge să studieze la Bistrița, face la năsău doi ani. A cinci și a șase a echivalentați. Deci unul, doi de liceu, a cinci și a șase, ca să înțeleagă lumea. Dar și merge la școala civilă de voieții din Bistrița, de acolo a mutat la Sopron pentru că îl țină statul.
Asta a fost criteriul pentru familia. Deci nu trebuia să plătească familia. A fost un foarte bun elev.
A fost un elev foarte bun. Pedepsit la Sopron. De ce?
Era licean. Luase premiu. Directorul oferea un premiu. Premiul era de obicei în obiecte.
El își vinde premiul dat de director și își cumpără, își face un costum de haine. Vindu-mă. Dumnezeu să mă ierte, era adolescent, poate îi plăcea de o fată, mai ieșea și el n-avea decât de cadet. Vedeți? Și e pedepsit pentru că nu a respectat conducerea școlii și a vândut premiul oferit de director.
Deci ăsta era copilul. După școala reală superioară de Honvest din Sopron, care marchează și primele încercări literare în limba maghiară și germană, Rebreanu urmează cursurile Academiei Militare Ludovica din Budapesta. În 1906, proaspătul locotenent este repartizat la regimentul 2 Homves Regali din Diula. Cariera militară a lui Livre Breanu se încheie după doar 17 luni, în urma unui scandal care duce la suspensie.
și apoi la demisia sa din armata austriacă. Motivul? Ca responsabil al bucătăriei de la popota ofițerilor, mânuiește neglijent sumele de bani încredințate. Ce s-a întâmplat acolo? toate judecățile care le facem, pentru că a fost o mare discreție.
Era o oarecare conduită în armată și o numită onoare acolo. Liviu Rebreanu nu juca bucără. N-a fost jucător de cărți.
Dar se pare că acolo s-au dus o parte din banii. I-am permutat pe colegii noi cu banii de la popota ofițerilor. Asta ne deduce pentru că imediat banii se recuperează. Deci, bun bani colegii lui, ofițerii pun bani, dar nu se vorbește absolut nimic de sufletul ăsta. Însă, totuși, întâmplarea a văzut seloc.
El a fost dat afară din armată. Cariera militară, construită cu atâta efort și fortificată de speranțele părinților, se spulberă astfel ca o himeră. După ce își dă dimisia din armată, în 1908, Rebreanu părăsește garnizoara din Diula și revine acasă la Prislop, acolo unde se afla familia sa. În așteptarea unei soluții, se angajează ca ajutor de notar sau funcționar de primărie în satele vecine. Este momentul în care lasă în urmă perioada maghiară și începe un nou proiect de existență, acela de a deveni scriitor român.
Confrontat cu o situație materială precară și având convingerea că nu stăpânește suficient limba literară românească, Rebreanu își dă seama că plecarea la București este singura soluție radicală. Una pe care o pune în practică în octombrie 1909, la aproape un an de la debutul său, în revista Luceaferul de la Sibiu, cu nuvela O Filire. Fără îndoială, perioada cea mai dificilă a scriitorului a fost cea bucureșteană până la apariția romanului Ion.
Fără îndoială, perioada cea mai dificilă a scriitorului a fost cea bucureșteană până la apariția romanului Ion. va debuta cu adevărat în România sub patronajul entuziast al lui Mihail Dragomirescu la convorbiri critique. În ianuarie 1910 își începe activitatea de cronicar dramatic la Falanga, dar primește adevăratul botez de scritor român În postura de publicist la Ordinea, unde scrie, în intervalul noiembrie 1909-februarie 1910, articole politice militante în chestiunea românilor de peste munți.
În mod deloc surprinzător, degajat de tonalitatea articolelor, guvernul maghiar cere arestarea și extrădarea publicistului care era cetățean austro-ungar. Marele Necaz, arestarea din februarie 1910, îl lovește ca un trăsnet. Îl dezechilibrează și îi produce o traumă profundă, cu consecințe pe termen lung. Urmează umilitoarea experiență a detenției, întâi la Văcărești până la Expulzare, apoi la Diula pentru șase luni de închisoare ungurească.
În tot acest răstimp, scriitorul folosește vremea pentru a citi și a scrie. La ieșirea din închisoare, după un scurt popas la Prislop, revine în București, unde redactează pentru diverse gazete și reviste, articole de teatru și recenzii. Până la apariția lui Ion, care îl face pe deplin scritor, sunt 11 ani. Deci 11 ani Liviu Rebreanu trăiește în București, scrie cronici, face ziaristică. face tot ce poate ca să trăiască, pentru că cu 11 ani el nu făcea parte din elita scriitoricească la urma umană.
Nouvelele în 12 publicări frământări, care nu îmi bagă nimeni în seamă, a fost foarte seriosă. A fost un om muncitor. L-a luat și Dragomirescu, secretar de redacție.
A lucrat la Falanga, apoi face cronică literară, se specializează în rampa, apoi scoate scena. În 1911 acceptă funcția de secretar literar al Teatrului Național din Craiova. În vara aceluiași an va fi numit oficial director al instituției.
Este perioada în care o cunoaște pe actrița Ștefana Rădulescu și pe fica acesteia, Florica Puia Rădulescu. Absolventă de conservator, Fanny, cum o va alintea scritorul, va debuta pe scena teatrului din localitate. Îndrăgostit de actriță, Liviu Rebreanu va publica, sub pseudonime, diverse știri și articole elogioase.
Se va căsători cu ea în ianuarie 1912, recunoscându-o cu acest prilej și pe Puia, fica soției sale. Potrivit mărturilor vremii, Fanny era ambițioasă și impulsivă. Liviu venea de la țară, era sărac, se întreținea de la 14 ani.
Însă Fanii se trăgea dintr-o familie avută, nepoată a mitropolitului Nifon și fată de avocat, aceasta adora luxul de altădată și se visa celebră. Rebreanu avea norocul, și ghinionul, să se însoare cu o femeie autoritară, cicălitoare și cheltuitoare, dar perseverentă în al îndemna să scrie mereu. Familia sa din Ardeal nu îi va ierta niciodată faptul că s-a căsătorit cu Fanny, care deja avea un copil. Înstrăinarea de ei a apăsat multă vreme pe umerii romancerului. Mărturiile sale o confirmă.
Câteodată mă simt așa de singur pe lume încât mă cuprinde o durere aproape fizică. Cu rudele mele de sânge nu am deloc relații. Nici cu mama, nici cu frații. Ardelenei totdeauna au văzut în teatru o modalitate de afirmare națională, de cultură necesară, așa ca și Ludovica, ca și familia ei, care o făceau dintr-o vocație.
O făceau dintr-un interes de afirmare națională ca o datorie a intelectualilor. Aceiași ardeveni vedeau în meseria de actriță una care înjosea, una care era totuna cu prostituat. că Iesu spune pe șlau.
Așa că în momentul în care Liviu se căsătorește cu o actriță, în familie e un dezastru. Ba mai avea și un copil. Actriță, pe puia, născută în nume nostru. ar spune că Fanea a fost un rău din multe puncte de vedere necesar pentru Livio Leuleanu. E adevărat că era cheltuitoare.
Nu i-a mai ajuns banii, a ținut mult să nu mai ai bărăbreanu niciun copil. Nu-i plăcea de familie ardeleană. Fanii îl punea să scrie tot timpul. Vai, dragă, da'scrie, dragă, scrie! Pentru că scrisul îi aducea bani.
Liviu Rebranu a fost primul nostru scritor, nu știu dacă și ultimul sau nu, care a trăit din scris. În esență a trăit din scris. Sigur că a avut niște funcții, perioade, care au fost bine plătite, dar toată viața lui a trăit din scris și s-a dedicat scrisului.
În același an, 1912, în urma dezangajării lui Fani de la Teatrul Craiovean, cei doi părăsesc capitala Băniei și se stabilesc în București, locuind cu chirie pe calea Griviței numărul 153. Este prima din lungul șir care a urmat și care l-au făcut pe scritor să se descrie ca un veșnic chiriaș, pentru a face față greutăților vieții Scrie la ziare și reviste, devine colaborator permanent al Rampei, publică povestiri și cronicii teatrale în revista Universul Literar. Moartea tatălui său, în vârstă de doar 52 de ani, petrecută în iunie 1914, îl găsește în imposibilitatea de a participa la înmormântare din cauza problemelor referitoare la absența sa de la mobilizarea armatei austro-ungare. După izbucnirea conflagrației mondiale, se oferă voluntar în armata română, însă cererea îi este respinsă. Rămâne în capitală și începe să lucreze la romanul Ion.
Primul război mondial justifica periviu Rebreanu prin romanul Ion. Adică, în toată perioada aceasta a scris și a terminat romanul Ion. Că sunt niște evenimente care trebuie luate în seamă, până de alături. că sunt. A rămas în Bucureștiul ocupat.
Rebreanu, la începutul războiului, și-a oferit serviciile. A spus, dânle, eu sunt cunoscător de maghiară de germană, vreau să fac munca asta ca translator. Nu-i. s-au acceptat. A rămas în București.
Când au venit în București trupele de ocupație, au fost ofițeri, au strungar și l-au dus să-l judece, fuge de sub escortă, că s-ar putea să fie fost executat în război, nu discută nimeni, te acuză de trădare, te împușcă în o stăcare, te îmbarci prin timp, pe front nu sunt din asta. și fuge de sub escortă și trece, fuge la Iași. Nevastă-sa rămâne în București ca să poată trăi nevastă-sa.
El scrie din Iași, deci trimite corespondență la zearul lumina condus de stele care apărea sub ocupație în București. Lumea îl acuză de colaboraționism. Norocul lui a fost că n-a avut niciun articol politic. Toate erau culturale.
Nu aceeași soartă o au trei dintre frații săi din Ardeal, înrolați în armata austro-ungară. Dacă Iulius se reîntoarce acasă, Virgil și Emil vor muri pe front în 1917. Muzica Drama prin care va trece Emil Rebreanu, acuzat de crimă de dezertare și spionaj și condamnat la moarte prin spânzurătoare, îl va afecta profund pe Liviu Rebreanu. Familia scriitorului, Emil însuși, au trăit cu speranța sau iluzia că Liviu și-ar fi putut salva fratele de la înrolare. Dacă salvarea reală de front nu a putut fi realizată, lui Livru Ebreanu i-a rămas salvarea simbolică a fratelui său, a dramei sale, într-o operă literară, celebrul roman Pădurea Spânzuraților.
Îmi permiteți să mă prezint, locotenent Apostol Bologa. O ură sfântă, nimicitoare, care să ne ridice pe toți peste tranșeile pline de sânge. Să nimicim.
Pe cine să nimicim? Pe cine? Pe toți cei care ne mână pe unii împotriva celorlalți, care exploatează de mii de ani. Ne trebuie suferință, multă, imensă, numai în suferință crește și rodește iubirea cea mare, cea adevărată, iubirea oamenilor dragi, iubirea... Alt!
Verdea! Acum nu vă supărați! De ce ați vrut să dezertați?
Mobilul scrierii pădurii spânzuraților l-a însemnat de fapt executarea moartea fratelui său Emil. Pentru că îți spunea că îi se părea că vedeai că... Noaptea când scria la geam, cineva mișcă geamul și așa mai departe.
A fost un supersticios Liviu Lebranu. Era examnat de supersticios. Și el se nălucește cu lucrurile astea.
Află... vestea morții fratelui său și nu e liniștit până când nu se duce, îl caută, îl desfumează și îl mută, îi face o mormântare creștinească și îl mută la palanca de la Ghimes. Eu numai pentru tine l-am făcut pe toate. Și să mă aștepți. Auzi?
Să aștepți. Până când, Ioane? Până când? Mare țâpă bani în stânga, în dreapta.
Bătular bunul Dumnezeu. Dar de ce nu vă împăcați voi, Bace Vasile? Oamenii trebuie să se învoiască dacă nu-i al chip.
Cu cine să te împaci, omule? Cu... Gilcosul, cu...
Hoheriu! Muzica Ce drept are ticălosul ăla de bețiv să chinuie sufletul pietrifete? Oricând ai nevoie de un sfat, de un sprijin.
În 1920 publică romanul Ion, primul său mare succes. Cartea, catalogată drept capodoperă, un poem al Ardealului, primește premiul Năsturel Herescu al Academiei Române. Reputația prozatorului se consolidează.
Doi ani mai târziu scoate romanul Pădurea Spânzuraților, inspirat de sfârșitul tragic al lui Emil, lucrare premiată ulterior de Societatea Scriitorilor Români cu marele premiu al romanului. O lucrare de mare succes internațional, tradusă în mult mai multe limbi străine decât romanul Ion. Odată cu publicarea celor două capodopere, viața lui Rebreanu începe să se schimbe în bine. Se impune ca scriitorul modern, creator al romanului realist și psihologic. În 1923 este ales vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români.
Este invitat să conferențeze în Italia, Germania și Norvegia. În 29 noiembrie 1929 este numit direct... director al Teatrului Național din Capitală.
El totdeauna a crezut că menirea lui este să scrie teatru. Totdeauna a crezut că este... că teatrul are nevoie de el. Ceea ce a fost în mine a fost și directorul Teatrului Național, înființează Museul Teatrului Național, a fost un foarte...
un bun organizator a Societății Scriturilor Români, unde a fost și președinte, dar rămâne totdeauna cu nostalgie aceasta a teatrului, care nu l-a părăsit absolut niciodată. Nu l-a părăsit. Hamlet, nu trebuie să-l mai spui, deși totuși o spui, este lucrarea cea mai reprezentativă, nu numai a lui din literatura lui Shakespeare, nu numai din opera lui, dar din toată literatura universară, poate afară de Fausta, lui Biuetim. Nu cred că există o operă mai, într-adevăr, mai suprinzătoare, mai mare din toate punctele de vedere.
Ei, această operă trebuie să rigureze în reprezentarea permanentă a oricărei teatrui. respectiv în teatrul mare, cum este cartul național, Pui Hamlet trebuie să figureze în repertoriul în teatrul mare. Și atunci, nu numai să figureze în repertori, să găsească pe afiși. Noi o să încercăm acum trei interpreți, cu trei afiși de frunte. în Hamlet.
Calvoreanu, Vraca și Valentina. Îmi place să cred că dintre ei se va alege un nou Hamlet care să fie cel puțin cât a fost de Nesleade sau Grigore Manolet. În paralel, continuă să scrie și să publice piese de teatru și romane, precum Adam și Eva, Ciuleandra, Crăișorul, o muncă titanică.
Romancerul scrie cu conștienciozitate, aproape în fiecare noapte. Apropiații lui Rebreanu afirmă că munca acestuia începea odată cu căderea serii și continua până la revărsatul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun și, din când în când, cu răcorirea frunții înfierbântate. Din 1930, când cumpără o casă și o viișoară în fostul județ Muscel, în comuna Valea Mare, la 3 km de Pitești, sanctuarul creației sale se stabilește aici. La Valea Mare va scrie multe pagini din opera sa. Continuând fără întrerupere, din primăvară și până în toamna anului 1931, definitivează ultima variantă a răscoalei.
a carei prima ediție se petrece în 1932. ...e oamenii buni. Eu nu mă bag, nu mă amestec. Dacă vă luați voi, eu... Păi daia!
Să nu te amesteci! De ce să nu se amestece? Că suntem olui și fricoși!
Hai să știe că pui mâna pe par! Vezi, ar mai îndrăzni? Dacă ne-am tot lăsat ca atunci!
Ba mai bine să le dăm foc! Încă o dată, bine v-am găsit! Fraților, voi știți că opinca e talpa țării. Guvernul apără munca voastră sfântă.
Țăranul român este cuminte și harnic și regele și guvernul... pe partea de grijă. Pământul cei ca munca! Și în viitor, la urma urmei, cum Liviu Rebreanu găsește o paletă atât de diversificată. Mult, mult a scris la răscoala.
Foarte mult. Și a muncit foarte mult. Adică un ardelean, un scritor ardelean, să scrii un roman ca răscoala care se petrece prin Argeș, și să ai personaje veridice, țărani de acolo, dar se petrece prin Argeș.
A se vedea caietele noi, a se vedea numărul imens de cuvinte care le culege, de expresii. Cât am muncit pentru azi în scoala, mi-am 32 în scoala, am muncit enorm. În tot acest răstim și mai târziu, romancerul este obligat să facă față campanilor de presă purtate împotriva sa, adesea cu violențe și acuze infamante.
Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruțat nimic, viața mea cea mai intimă cât și activitatea mea. Viața mea n-a fost ușoară niciodată. N-am avut daruri speciale care să-mi netezească puțin calea. Din copilărie și până azi am trecut prin toate încercările posibile.
Am suferit, m-am chinuit și am fost umilit de viață în toate felurile. În 25 mai 1939, la propunerea lui Mihail Sadovianu, este primit în Academia Română. Discursul de recepție, la înaltul for, laudă țăranului român, este rostit un an mai târziu. În timpul celui de-al doilea război mondial, Livrebreanu trăiește drama pierderii Basarabiei și a ciopărțirii ardealului mărturisind nu pot scrie nimic.
Mă simt parcă inutil într-o lume smulsă din făgașurile ei. Am trăit prea mult. Asta mi-e impresia deseori. În anul 1941, Livrebreanu, academician și scriitor consacrat, tradus în mai multe limbi, ia locul lui Radu Gir în guvernul Antonescu la direcția teatrelor din România. Continuă să scrie și să conferențieze peste hotare.
Este vorba de conferința Neamul Românesc susținută în mai multe țări și în mai multe localități. Boala depistată în urmă cu mai mulți ani, un enfizem pulmonar, îi progresa rapid. Cu certitudine munca epuizantă și extenuantă la masa de lucru, în miile de nopți albe, i-a așubrezit sănătatea și i-a scurtat viața.
În ianuarie 1944, Mergând să se odihnească la Valea Mare, scriitorul nota în jurnal. Sunt obosit, întristat profund, plictisit până la amărăciune. Greutatea de respirație a început să mă chinuiască.
Nu știu care e bricina, bronșita, enfizemul, altele. Controlul radiologic, opacitate suspectă la plămânul drept. La nici 59 de ani, din cauza bolii, arăta ca un îmbătrânit de vreme.
După bombardamentul din 4 aprilie 1944 din București, familia îl transportă la Valea Mare cu febră și delir. Ochii calzi și albaștri, în care strălucea un surâs blând cuceritor, se închid pentru totdeauna în 1 septembrie 1944. La înmormântarea sa n-a venit nimeni de la Academia Română, nici de la Societatea Scriitorilor Români, unde fusese președinte mai multe mandate, nici de la Teatrul Național, în fruntea căruia s-a aflat de două ori, nici de la radiodifuziunea română, unde lucrase ca vicepreședinte, nici de la ziarele sau publicațiile literare unde a fost director. După câteva luni a fost desfumat, adus la București și reînhumat la Cimitirul Belu din capitală, pe aleea scriitorilor, aproape de Coșbuc, Eminescu și Caragiale. Nici amurgul, nici sfârșitul abrupt de la Valea Mare nu i-au putut smulge drumul drept către glorie. Liviu Rebreanu rămâne ctitorul romanului românesc modern.
El este acela care a înzestrat literatura română cu cele trei capodopere, adevărate monumente literare, Ion, Pădurea Spânzuraților și Răscoala. Romane care i-au definit identitatea, care l-au ajutat să se identifice cu sine. Un om care se poate identifica cu sine este un om care își găsește echilibru și care nu are nevoie de creație. Liviu Rebreanu nu l-a găsit.
El nu s-a putut identifica cu sine. În primul rând, de unde este Liviu Rebreanu? Din Târlișiu? Nici n-a găsit-o pe hartă. Părinții lui au fost întâmplători acolo.
N-are nicio legătură cu Târlișul. Din Chiuza? Da, strămoșii lui sunt aici, dar el nu s-a născut aici, nu a coplărit aici. Deci nu se poate identifica cu Chiuza. Din Beclan nici atât.
Din Maieru, unde se face caz, nu. La liceul din Răsăud, o duce greu. Trebuie să fugă de acolo.
Ajunge tot la școli străine, acasă, ceea ce numim noi acasă, pentru el nu există. În București a fost un macheriaș, n-are nimic acasă, acolo unde omul se regăsește pe sine. Plus că toată viața lui s-au scos în față anumite greșeli. Nu au fost greșeli. Adică, Iula este făcut omul care delapidează.
E foarte ușor să arunci cuvintele. Nu trebuie să justifici. Gazetăria le arunci. Colaboraționist, apropo de Bucureștiul sub ocupație.
Și așa mai departe. Deci a fost omul care în viața lui, de zi cu zi, fanii pe de altă parte, vinovăția care o simțea el față de familia din Ardeal, pe de altă parte. Deci este omul cu o mare forță de creație. care nu s-a regăsit pe sine, care nu s-a putut identifica cu sine, nici într-un spațiu geografic și nici în unul spiritual. Și atunci opera sa complexează.
El în opera lui se identifica cu sine. Eu nu am altă meserie decât scrisul. Eu nu sunt decât un simplu scriitor.
În sărcinările întâmplătoare pe care le-am avut în viață, au fost accidente și nu mi-au putut denatura fizionomia de scriitor. A trebuit să renunț la multe, să îndur multe, să risc tot, pentru a mă putea dărui de plin scrisului. Și, desigur, a trebuit să iubesc mai presus de toate scrisul, ca să îndrăznesc a închina toată viața mea.